E ceva putred. Şi nu în Danemarca, ci la spitalul Marie Curie

Nu vreau să judec sistemul medical românesc sau spitalul Marie Curie doar după experienţa noastră de toată jenă de săptămâna trecută, însă de atunci îmi pun un mare semn de întrebare: cine e responsabil de sănătatea copilului, medicul sau părintele? Ideal ar fi ca cele două părţi să coopereze, dar dacă nu ai cu cine? Dacă personalul medical ia decizii greşite, aiurite, inutile şi inconsecvente, cum s-a întâmplat în cazul băieţelului meu acum fix o săptămână?

Să vă lămuresc.
Lunea trecută, Radu a răcit. A început cu un nas înfundat de seară şi a continuat cu o tuse a doua zi dimineaţă. Am rămas acasă cu amândoi băieţii şi am început protocolul meu obişnuit de răceală: vitamina C, spray cu propolis în gât, ceaiuri de ceapă şi de lemn dulce, tinctură de Biosept, sirop de tuse şi aerosoli cu apă de mare. Copilul mânca şi se juca, deci avea o stare bună. M-am gândit că e o viroză uşoară şi că în 2-3 zile îl pun pe picioare. Toate bune şi frumoase până a doua zi, când a început să se plângă de dureri de burtă, nu a mai mâncat mare lucru, s-a balonat foarte tare, a devenit apatic şi a vomitat. Atunci, la 8 seara, l-am îmbrăcat şi am ajuns la camera de gardă de la Marie Curie. Ce era acolo, nu aţi vrea să ştiţi!
Dar eu tot o să vă spun: zeci de oameni nervoşi, copii bolnavi care plângeau şi un haos total al personalului medical din triaj. De obicei, după ce mă prezentam la tanti de la calculator, care îmi făcea fişa şi mi-o ducea la triaj, în 10 minute maxim mă chema cineva să îmi cântărească copilul, să-i ia temperatura şi să mă întrebe de scopul şi durata vizitei. Acest lucru se întâmplă indiferent că era Paşte, Crăciun, zi, noapte, zi de săptămână sau de weekend. Acum, deşi nu erau mai puţini oameni ca de obicei în acea încăpere, am fost chemată la triaj de-abia după o oră. Şi apoi, am mai aşteptat încă 3 ore şi jumătate să intru înăuntru, la consultaţie. În tot acest timp, Radu se moleşise rău de tot şi transpira abundent.
Într-un final, după ce mulţi părinţi pur şi simplu au plecat acasă/alte spitale cu copiii bolnavi, pentru ca să săturaseră să aştepte (era o fetiţă cu dureri abdominale groaznice care a intrat de-abia după 7 ore), am intrat la consultaţie cu Radu. În urma examenului clinic, a unei radiografii pulmonare şi a testării cu pulsoximetrul, un aparat care măsoară saturaţia de oxigen şi pulsul, la 1 noaptea i s-a pus diagnosticul de pneumonie acută interstiţială şi insuficientă respiratorie (avea saturaţia între 88% şi 92%). Acest lucru se întâmpla în ciuda faptului că noi venisem cu probleme digestive. Doctora a decis că e cazul de internare şi de antibiotic, deşi era foarte frapată ca nu are temperatură. “Cum, n-a făcut febră deloc acasă?”, m-a întrebat ea. Nu, deloc! I-am mai spus că de internat ne internăm, însă nu accept antibiotic decât în urma unor analize de sânge, care să arate că este o infecţie bacteriană. Ca de obicei, am trezit indignare, însă m-am obişnuit deja, iar doctora nu a comentat prea mult, pentru că oricum urma să ne paseze celor din spital, deci nu mai eram problema ei.

Am ajuns la etajul 5 al spitalului, acolo unde am fost internată în vara lui 2015 cu celălalt băiat al meu, pentru o laringofaringită urâtă rău de tot, care i-a crescut temperatura la 41,6 grade Celsius. Doctora de aici, fără să-i zic eu ceva, mi-a spus că, deşi în fişa era recomandat tratament cu antibiotic, ar trebui să îi recolteze sânge şi să aşteptăm rezultatul. De acord, îi confirm eu. Însă m-a anunţat că începem cu cortizon injectabil şi inhalaţii cu Ventolin. Eu, care fug de cortizon cât pot de mult, n-am mai zis nimic. Eram în spital, eram pe mâna medicilor, să facă ei ce ştiu mai bine pentru a-mi aduce copilul pe linia de plutire, ca acasă face eu ce ştiu mai bine. “Şi nu a făcut febră deloc?”, şi-a arătat şi ea mirarea.
După ce i s-a pus branula şi i s-a recoltat sânge pentru analize, l-am dus pe Radu în salon, unde a dormit buştean până la 6 dimineaţa, când o asistentă ne-a trezit pentru tratamentul cu cortizon injectabil şi inhalaţia cu Ventolin.

La ora 12.00 am fost chemaţi din nou, pentru o doză de antibiotic injectabil. Înainte să i-l administreze am întrebat-o pe asistentă dacă i-a ieşit infecţie bacteriană la analize şi mi-a zis că da. Am acceptat să-i facă doza, foarte dureroasă de altfel, căci Radu a plâns până a vomitat şi apoi am întrebat-o valoarea CRP-ului, însă mi-a spus că nu are voie să discute asta, să vorbesc cu medicul, acesta fiind Mihai Stoicescu. De-abia după o oră am reuşit să dau de el, pe holul spitalului, însă acesta mi-a spus că nu are cum să-mi răspundă la întrebare deoarece analizele de sânge nu erau de fapt gata. Deci asistenta mă minţise. În acel moment, mă aflam în camera de tratament, înconjurată de medici, asisitente şi infirmiere, aşa că m-am burzuluit toată, de s-au întors toate privirile spre mine.

Eu: Păi şi de ce asistenta i-a făcut antibiotic şi mi-a spus că i-a ieşit infecţie bacteriană?!
El: Asistenta a urmat protocolul din fişa medicală.
Eu: Şi de ce i-aţi dat antibiotic, dacă nu aveţi o baza medicală?!
El: Pentru că, în majoritatea cazurilor de acest gen, este vorba de o infecţie bacteriană.
Eu: Dacă sunteţi aşa de sigur, de ce i-aţi mai făcut analize copilului?
El: Pentru a vedea imaginea de ansamblu. Nu ne luăm numai după CRP, ci şi după hemoleucogramă să vedem dacă există infectei bacteriana.
Eu: Păi, hemoleucograma este gata?
El: Nu. Dacă doriţi nu-i mai dăm antibiotic copilului şi aşteptam analizele.
Eu: E după cum doresc eu? Nu e normal să se aştepte analizele, mai ales că el nu a făcut deloc febră, mănâncă de toate şi se joacă, deci are o stare bună per total?
El: Cum, nu a făcut febră?!
Aşa că am decis să aştept rezultatul analizelor înainte să i se mai administreze antibiotic. A mai făcut la ora 14.00 o doză de cortizon şi inhalaţia cu Ventolin. Ulterior, nu ne-a mai chemat nimeni la nimic, mai ales că Radu deborda de energie prin salon şi pe hol. Cred că a alergat în ziua aceea mai mult ca oricând şi nu exagerez când spun că dat ture bune de stadion.
(…)
La vizită medicală a doctorului Stoicescu, de la 10 dimineaţa, am aflat următoarele:
Analizele de sânge, CRP-ul şi hemoleucograma, au ieşit foarte bine.
Saturaţia de oxigen este de 100%.
Radiografia are alt nume pe ea, deci nu se ştie dacă e a lui Radu sau pur şi simplu a fost scris din greşeală alt nume. Ulterior, s-a lămurit că era a lui, căci celălalt copil nici măcar nu intrase la consultaţie, căci părinţii se săturaseră să aştepte şi plecaseră.
Prima fişa medicală, cea făcută la camera de gardă, era şi ea cu alt nume decât al nostru şi că cea bună s-a făcut sus, pe etaj.
Radu trebuia să mai facă 2 doze de cortizon injectabil, la 22.00 şi la 06.00, dar uitaseră să ne mai cheme asistentele la tratament.
Medicul Stoicescu ne externează, dar cu reţetă cu Eurespal, Ventolin, cortizon şi antibiotic, încă 5 zile.
În acel moment, mi s-a rupt iarăşi filmul.
Eu: De ce îmi daţi iarăşi antibiotic, dacă analizele şi starea copilului nu o cere?
El: Ca să fiu sigur că mi-am luat toate măsurile de precauţie, pentru că mai are nişte secreţii în sistemul respirator. Chiar dacă a fost vorba de un virus, există riscul ca secreţiile să se suprainfecteze.
Eu: Cât de mare este acest risc?
El: 5%. Dar el există. Dacă plecaţi acasă şi starea copilului se gravează. Sigur veniţi să-mi cereţi mie socoteală!
Eu: Vă dau în scris că-mi asum toată responsabilitatea şi că că nu vin să vă cer socoteală. Dacă la analize foarte bune îi daţi antibiotic, la analize proaste ce recomandaţi?
El: Ce meserie aveţi?
Eu: Jurnalist.
El (pauză lungă şi oftat): Da, nu am cum să vă conving, sunteţi la polul opus. Ştiţi povestea aceea cu ulciorul? Să ştiţi că el nu merge de multe ori la apă.
Eu: O ştiu, dar o ştiu mai bine pe cea cu Petrică şi lupul. Ştiţi de ce am devenit eu Toma Necredinciosul când vine vorba de tratamente şi medici? Pentru că în fiecare an ajung de cel puţin 10 ori la spital cu fiecare copil. De fiecare dată primesc antibiotic şi cortizon, fără analize bineînţeles, indiferent că este vorba de o bronşită, laringotraheită, laringofaringită, otită, alergie, roşu în gât, pneumonie, amigdalită pultacee, ganglioni inflamaţi sau o unghie ruptă. Este aceeaşi reţetă trasă la indigo. Cum să-i dau copilului de 10 ori pe an antibiotic şi cortizon? E normal aşa ceva?
El: Atunci vă păstrez în spital, să vă monitorizez în continuare şi faceţi inhalaţii doar cu Ventolin, dacă nu vreţi să urmaţi tratamentul prescris şi să luaţi şi antibiotic.
Eu: Inhalaţii pot să fac şi acasă, nu mai rămân în spital. Uitaţi-vă la el în ce formă bună este (în timpul ăsta Radu se căţăra pe scaune şi paturi şi alerga în continuu prin salon), saturaţia este 100%, analizele de sânge sunt bune, radiografia e bună. Ce rost are?
El: Eu vă dau reţetă cu un antibiotic, dumneavoastră faceţi ce credeţi, dar eu sunt obligat să vă prescriu acest tratament.
Eu: Daţi-mi reţetă cu două antibiotice, dacă va face să vă simţiţi mai bine.

Cireaşa de pe tort a acestei internări a fost că, şi dacă aş fi urmat tratamentul complet al medicului, nu aş fi putut, deoarece pe reţeta scria numele lui Radu, dar vârsta trecută era de 4 ani şi 4 luni, însă am sesizat acest detaliu de-abia când am ajuns acasă. Deci dozele prescrise erau pentru un copil mai mare, aşa că nu aveam cum să i le dau, chiar dacă aş fi vrut.

În concluzie, ce-am învăţat din toată această poveste?

Că e datoria mea de părinte să citesc orice foicică, analiză, radiografie, fișă, reţetă, document de externare pentru a mă asigura că e vorba de numele şi vârsta copilului meu şi că nu i se administrează tratamentul altei persoane sau doze necorespunzătoare de tratament. Încrederea oarbă în acurateţea acestor date nu este justificată de practică întâlnită.

Că trebuie să fiu mai clară şi să specific de la început că nu sunt de acord cu un tratament sau altul decât dacă el este justificat de analize şi/sau de examen clinic, nu de practici bazate pe “în majoritatea cazurilor”, al căror scop suprem este să-şi acopere medicul fundul, după cum el singur a mărturisit.

Că trebuie să mă lupt mai mult pentru dreptul de a cunoaşte orice intervenţie medicală, care i se face copilului meu. Şi să nu mai cred asistentele medicale pe cuvânt.

Că poate să vină SMURD-ul în 3 minute să te preia de acasă, dar că mori la Urgenţă fiindcă stai şi 7 ore până să te preia un medic de gardă, deşi eşti într-o stare vizibil de proastă.

Că personalul medical este depăşit de numărul de cazuri şi numai Dumnezeu poate să ne ajute copiii în suferinţă, care aşteaptă ore bune pe holurile spitalelor, plângând de durere în braţele părinţilor, disperaţi că nimeni nu se uită la ei.

Că România are nevoie de spitale şi medici mulţi de gardă, nu de biserici şi catedrale, în care, după ce se ţine predica cu iubeşte-ţi aproapele şi nu-l judeca, căci Dumnezeu iubeşte mai mult pe păcătosul care se căieşte, decât pe omul drept, care se mândreşte, sunt invitată să semnez că nu sunt de accord cu schimbarea Constituţiei, care ar vrea să acorde cuplurilor homosexuale drepturi egale cu cele heterosexuale, căci “copiii şi nepoţi noştrii ar fi astfel încurajaţi să cadă în păcat”.

P.S. Acasă, Radu a mai făcut inhalaţii cu Ventolin încă 4 zile după externare şi a luat Prospan şi nu a mai avut tuşit deloc. Marţi, am revenit la control şi nu mai avea nimic la plămâni.

Citește mai mult pe povestidemama.ro!

Foto: 123rf.com