Când era cât o sticlă de Cola de lungă, dar ceva mai ușoară, mi-a fost greu s-o văd mare. Țin minte că mă uitam la hainele primite cadou și mă gândeam că o să le îmbrace în prima zi de facultate :-). Mi-era teamă că nu poate suge, că n-o să crească, că nu e suficient dezvoltată, că prematuritatea, chiar dacă de grad mic, o s-o afecteze pe termen lung. O măsuram și-o comparam obsesiv cu tabele și grafice. Mă uitam cu atenție la fiecare băiță la mânuțe și piciorușe, de parcă eu, ca mamă a ei, aș fi putut s-o lungesc cu privirea. Atunci, frica supremă era c-o să rămână mică toată viața. Pfff, dac-aș fi știut...
Un pic mai târziu, mi-a fost greu să am răbdare
Să aștept să se ridice în fund de la sine, să am încredere că va merge normal, chiar dacă nu a pornit de-a bușilea sau nu s-a ridicat niciodată de barele patului. Să o aștept să vorbească, chiar dacă părea foarte târziu. Toți copiii din jur legau deja propoziții și ei mai mult de-un “api” (lapte) și-o “tuta” (mandarina) nu-i ieșea. Am mai spus, dintotdeauna Ana a vorbit și s-a mișcat cu ochii și din mimică și gestică. Cu picioarele și cuvintele articulate mai greu. Mi-a fost frică c-o să fie întârziată. Mda, stiu
De când a început să i se contureze personalitatea, m-am temut că e diferită
Prea vocală, cu prea multă personalitate, prea puțin aliniată, prea plină de variante alternative. La grădiniță încă era ceva simpatic, deși când doamnele aveau nevoie de copii “cuminți” la anumite activități, nu o includeau în grupul copiilor selectați – că tot ne mirăm acum că sunt excluși copiii cu nevoie speciale, nu se-ntâmplă doar celor cu nevoi speciale, ci tuturor celor care ies “din linie”. La școală a tins să devină o problemă, până când și-a dat seama că nu îi va fi bine și și-a adus toate frustrările și răzvrătirile acasă. Rezultatul – uși trântite prea des și prea tare, voci ridicate peste nivelul auditiv de siguranță.
(...)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: free pik
