Nu se mai întoarce, e clar, aici rămân pentru totdeauna, cu urâtele astea rele. Lacrimile mi se scurg pe obraji și îmi împăienjenesc ochii, iar canadiana ei galbenă stăruie în imagine mult timp după ce a dispărut. Mă dor încă încheieturile mâinilor de la strânsoarea celor două femei care mă țineau să nu fug pe aleea plină de frunze, galbene și ele.
E toamnă și eu mă întreb dacă mama va mai veni vreodată după mine. Este prima și cea mai pregnantă amintire a mea despre grădiniță și mi-am dat seama, adult fiind, că a lăsat în mine urme adânci. Sentimentul de abandon pe care l-am avut atunci s-a repetat când părinții mei s-au despărțit, apoi când tatăl meu s-a recăsătorit, apoi de multe ori în momente mai mult sau mai puțin importante ale vieții mele. Am simțit golul acela mulți ani, fără să știu de unde vine. Când am aflat, mi-am dat seama că nu e vorbă în vânt că felul în care un copil începe grădinița poate fi crucial pentru viața lui.
Citește și: Educația Montessori: cum să ne ajutăm copilul să se simtă confortabil în situațiile sociale noi
Ce am făcut eu când Ana mea a început grădinița?
(...)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro
