Când copiii mei nu sunt cu mine am cele mai horror filme în cap. Sunt convinsă că NU sunt singura care își imaginează cele mai oribile scenarii. De unde frica asta? Cel puțin la mine s-a tras mereu dintr-o nevoie de a-i proteja pe cei dragi și cumva, dacă nu erau lângă mine, lucruri rele puteau să li se întâmple. Nu am vreo traumă în spate din care să fi pornit treaba asta. Așa eram și când eram copilă și părinții plecau la diferite petreceri. Le țineam un ditamai discurs dacă întârziau peste ora la care spuneau că ajung acasă. Imaginați-vă cum erau părinții mei, adulți în toată firea, certați de o prichindea de 10 ani.
Mă pregătesc sufletește pentru vacanța micuților de grădiniță de săptămâna viitoare. Maria (3ani și 10 luni) și Alexandru (2 ani și 4 luni) pleacă la bunici unde tataie îi așteaptă cu brațele deschise. Deja și-a aranjat toate lucrurile astfel încât singura lui ‘grija’ să fie doar cum distrează nepoții. Poate v-am mai spus că ai mei stau într-un loc idilic: pe un deal (la propriu) cu pădurea în spate, într-o curte imensă și cu 2 căței jucăuși. Este Paradisul copilăriei pentru orice copil cu 2 bunici implicați, spațiu și timp pentru ei.
Ce îmi imaginez când ai mei sunt la grădiniță sau la bunici?
1. Că se lovesc grav.
E suficient să se urce în tobogan, să alerge fără să fie atenți, să..
(...)
Citește mai mult pe zanascutecel.ro
