Există o idee simplă, dar adesea uitată în iureșul vieții de zi cu zi: copilul nu învață cine este din cărți sau de la școală, ci mai întâi din ochii părintelui care îl privește. Tonul vocii, reacțiile zilnice, modul în care îl corectezi sau îl încurajezi — toate acestea formează, cărămidă cu cărămidă, fundația stimei de sine.
Încrederea în sine nu apare brusc, ca o trăsătură de personalitate. Este cultivată. Și, poate cel mai important, este modelată în primii ani de viață, atunci când copilul învață, prin relația cu părinții, dacă lumea este un loc sigur, dacă greșelile sunt permise și dacă el, în esență, este suficient de bun.
Când începe totul?
Foarte devreme. Studiile din psihologia dezvoltării arată că stima de sine începe să se formeze în jurul vârstei de 2 ani, dar fundația ei este pusă încă din primele luni de viață, prin atașamentul securizant. Când un copil plânge, iar părintele răspunde cu calm și predictibilitate, copilul învață că vocea lui contează. Când cade și este încurajat să se ridice, învață că efortul merită. Iar când i se spune „te iubesc” fără condiții, învață că nu trebuie să demonstreze nimic ca să fie valoros.
Ce rol are părintele?
Nu este despre a lăuda fiecare gest („Bravo că ai respirat!”), ci despre a construi un spațiu în care copilul are voie să greșească fără să-i fie rușine. Părintele care își critică excesiv copilul, chiar și „din dragoste” sau „pentru binele lui”, transmite mesajul că valoarea sa depinde de performanță. În schimb, părintele care corectează cu răbdare, care cere lucruri dar nu rupe relația când ele nu apar, oferă acel echilibru subtil între structură și acceptare.
Citește și Top 5 sfaturi care te vor ajuta să îți crești copilul fericit și cu încredere în sine
Încrederea în sine nu înseamnă „eu sunt cel mai bun”, ci „știu că voi fi în regulă chiar și când nu sunt perfect”. Iar această voce interioară – realistă, dar blândă – este adesea o traducere a modului în care i-au vorbit părinții copilului, ani la rând.
Cum se construiește, concret?
– Prin autonomie: lasă-l să decidă din când în când, chiar dacă alege șosetele nepotrivite. Decizia îi transmite: „Ai un cuvânt de spus.”
– Prin validare emoțională: nu-i nega frica, rușinea sau furia. Ajută-l să le înțeleagă, nu să le suprime.
– Prin sprijin, nu salvare: încurajează-l să încerce singur, dar fii acolo când cere ajutorul. Încrederea vine din reușite proprii, nu din intervenții constante.
– Prin exemplul personal: un părinte care are o relație sănătoasă cu propriile greșeli va transmite copilului că eșecul nu e o amenințare, ci parte din proces.
Ce rămâne, pe termen lung?
Copiii crescuți într-un mediu care sprijină dezvoltarea încrederii în sine devin, în timp, adulți care știu să își asume riscuri, să-și gestioneze eșecurile și să își stabilească obiective realiste. Nu sunt perfecți. Dar sunt adaptați, funcționali și, cel mai important, nu se blochează atunci când viața nu merge conform planului.
Și nu, nu este niciodată prea târziu. Copilul de 7 ani, de 12 ani sau de 17 ani încă are nevoie să audă că e suficient. Încă are nevoie de spațiu să cadă și să fie ridicat, nu ridiculizat.
Într-o lume în care toți vrem ca ai noștri copii să fie „deștepți”, „puternici” și „de succes”, poate cea mai importantă lecție rămâne aceasta: copilul încrezător nu este cel care are cele mai multe diplome, ci cel care știe că, indiferent ce s-ar întâmpla, el va putea face față. Pentru că a învățat, de mic, că este suficient.
