Aud adesea mame spunând ”eh, vrei în brațe… Nu mai ești mic/ă!” sau ”ești mare acum, nu mai ești bebeluș ca să te țin în brațe”. Cât despre ideea de a adormi copilul în brațe… Știu foarte multe persoane care nu sunt de acord cu această idee nici măcar atunci când copilul e micuț, chiar bebeluș. Există teama asta că ”se învață așa”.
Mai nou, sunt însă tot mai mulți părinții care sunt de acord că e ok să ții copilul în brațe și îl adormi așa până pe la vreun an. E în regulă, nu se învață. Dar după asta e deja mare.
Ei bine, o să vă spun un lucru. Știu că multă lume nu e de acord cu mine, dar îl spun oricum și vă explic și de ce fac așa. Eu încă o mai adorm pe Sophie în brațe, deși are 3 ani și 1 lună. Nu tot timpul, este adevărat. Dar are momente, poate zile la rând, când vrea să adoarmă la mine în brațe. Și eu mă bucur. Vă spun sincer, mă bucur enorm. Nu mi-e teamă nici că se învață așa, nu mi-e nici teamă că va fi dependentă de mine, așa cum sunt avertizată câteodată. Singurul lucru de care mă tem din acest punct de vedere este că nu sunt mereu lângă ea să o iau în brațe când își dorește sau are nevoie de asta.
Când era micuță (mai micuță adică), pe la 8-9 luni, nu adormea decât legănată în brațe. Până pe la vreun an cred, nici nu mai știu sigur până când exact. Am pierdut șirul dăților în care mi s-a spus că voi vedea eu mai târziu, o să vrea numai în brațe, nu o să se mai dezlipească de mine. E adevărat, au fost luni bune în care am adormit-o în brațe. Legănată. Și asta a durat fix atât cât a vrut ea, cât a avut nevoie. Apoi, la un moment dat, mi-a arătat pătuțul și mi-a spus clar (chiar dacă nu clar verbal) că nu mai vrea să doarmă în brațe, ci singură în pătuț. Și așa a fost, cum a vrut ea.
A urmat o perioada în care nu mai voia să o adorm în brațe, ci voia doar să știe că sunt acolo, în cameră cu ea. Și am fost.
Acum, de ceva vreme, așa cum am zis, vrea din nou, din când în când, să o adorm în brațe. Se cuibărește la mine în brațe, își pune capul pe pieptul meu și vrea să-i cânt ”nani, nani”.
Și sunt cea mai fericită. Nu mă gândesc nici măcar o secundă că e prea mare, nici că se învață așa. Mă bucur din toată inima că își dorește să adoarmă la mine în brațe. Și mai că îmi dau lacrimile când îi văd chipul liniștit și adormit pe pieptul meu. E un sentiment pe care l-am mai trăit când era bebelușă. E un sentiment care nu se compară cu nimic altceva pe lumea asta. E o împlinire și o fericire pe care am convingerea că doar o mamele le pot trăi.
De ce nu ezit să o adorm în brațe și să o iau în brațe ori de câte ori vrea ea, deși are 3 ani și? Păi e foarte simplu. V-am mai spus că rețeta succesului în creșterea copilului este pentru mine una foarte simplă. Mă gândesc la mine și la ce mi-aș dori eu.
Eu am 33 de ani, nu 3, și încă îmi doresc adesea să fiu luată în brațe înainte să adorm. Da, mă simt minunat când adorm în brațele soțului meu. Din nenumărate motive. Mă simt iubită, mă simt în siguranță, mă simt protejată. Și dacă este cazul, (și este, pentru că suntem frânți adesea, unul adoarme înainte, altul după, unul cu copilul, altul cu laptopul) îi spun clar că vreau să mă ia în brațe. Pentru că am nevoie de asta. Poate am avut o zi dificilă sau poate am o perioadă dificilă. Poate s-au acumulat mai multe probleme sau poate doar îmi este dor să fiu în brațele lui. Pentru că atunci când adorm în brațele lui, adorm senină, problemele nu mai par deloc așa grave, știu că îmi este alături orice ar fi. Că mă iubește chiar dacă ne-am ciondănit (facem și d-astea, da).
Ei, cum ar fi să-mi spună ”hai, serios, ești mare, cum să te mai iau în brațe?”. Și sunt cam mare, am 33 de ani.
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro!
