De vreo doua luni de zile baietelul meu cel mic a renuntat la suzeta. Nu a fost deloc un moment simplu, dar in acelasi timp a trecut prin el mult mai usor decat m-as fi asteptat.
Sansele nu pareau sa fie de partea noastra. La doi ani de zile el nu vroia sa aiba o suzeta. Una trebuia sa fie in gura, daca s-ar fi putut tot timpul, ar fi fost cel mai fericit. Si una in mana. Macar una, pentru ca daca avea 3 la dispozitie in acelasi timp era si mai bine. Iar daca am fi vrut sa il culcam numai cu o suzeta, fiindca pe celelalte nu le gaseam, pierdute fiind printre jucarii, ar fi fost in stare sa ramana treaz si plangacios pana mergeam la farmacie sa ii cumparam unele noi. Ceea ce s-a si intamplat de cateva ori.
Cum am trecut peste aceasta dependenta? Ne-am pregatit bine psihic, noi, adultii, ca sa facem fata la tot ce poate fi mai rau si i le-am strans pe toate din casa. Apoi i-am explicat ca le-a luat cioara si i le-a dus undeva, departe, pe varf de munte. Si asa au patit suzetele tuturor copiilor, atunci cand au ajuns de varsta lui. Nu a plans. Nu a protestat. Nu a cerut sa i se aduca inapoi. Sau sa i se cumpere unele noi. Este adevarat ca a adormit mai greu si, uneori, a sarit peste somnul de la pranz, ceea ce inainte nu facea. Dar, totusi, neasteptat si dintr-o data bebelusul nostru a devenit baiat mare.
O mama s-a gandit de curand sa faca acest moment emotionant mult mai festiv. Si in acelasi timp mai frumos. Nu a mai apelat la vreun animal rautacios cu propria sa agenda, ci la o mana de baloane care sa ridice suzeta la cer.
La revedere, suzeta!
