“Un tată și-a rugat de cinci ori copilul de șapte ani să meargă la duș. Când nici a cincea oară nu a fost ascultat, s-a dus la el, l-a luat pe sus de la joacă și l-a dus în baie. Câteva minute mai târziu, copilul, tot nespălat, a ieșit din baie și s-a dus înapoi la joacă. Cum trebuia să procedeze părintele?” Elizabeth Kolbert
Scenariul poate părea un pic dus la extreme, dar mulți părinți se regăsesc în situații similare. Deci, de ce nu ascultă copiii? De ce nu ascultă din prima? Cu ce greșesc părinții?
1. Copiii au alte priorități decât avem noi – iar asta e perfect normal. Poate nouă ni se pare neimportant ce face copilul de 3, 5, 8 ani, dar pentru el este esențial; asta este munca lui. El așa învață. În plus, acest comportament este foarte bun – vrei un copil care să se automotiveze la joacă sau un copil care așteaptă să fie distrat de tine, pentru a se juca?
Cum poți proceda, în schimb?
În primul rând, conectează-te cu copilul tău, înțelege ce ei important pentru el, care sunt prioritățile lui:
Wow, ce parc auto fain ai făcut! Îmi poți arăta cum funcționează?
Apoi, anunță-l că intervii cu planul tău peste al lui:
Mark, e timpul să faci duș. Vrei acum sau peste 5 minute? Ok, peste 5 minute mi se pare un plan bun! Bate palma! - Tocmai i-ai dat senzația că alegerea a fost a lui, că puterea i-a aparținut.
2. Noi i-am învățat să nu ne dea atenție decât dacă țipăm sau amenințăm. Copilul tău nu e prostuț. Știe că mai poate trage de timp până la duș, dacă te ignoră. Asta nu îl face un copil rău, ci doar un copil normal. Dacă al tău copilul e tipul care așteaptă până îi spui de 5 ori, înseamnă că tu l-ai obișnuit să nu reacționeze decât la țipete sau la amenințări.
Cum poți proceda, în schimb?
În loc să îi dai directive din alte cameră, apropie-te de el, atinge-l, fii în contact cu el. Conectează-te cu el adăugând un comentariu despre ceea ce face:
Scuză-mă, Mark, trebuie să îți spun ceva...
Și așteaptă până te privește în ochi. Dacă se uită la televizor/telefon, avertizează-l că îl vei opri. Nu îi spune ce îți dorești până ce nu vă priviți în ochi, astfel încât să înțeleagă că intenția ta e serioasă. Dă-i avertismentul și respectă limita impusă. Altfel, îl vei învăța să nu îți ia rugamințile deloc în serios.
3. Nu le oferim ajutor să facă tranziția către noi – Imaginează-ți că ești cu ochii în calculator și copilul te striga. Nu e așa că îți este un pic dificil să te sustragi de acolo și să îi acorzi atenție copilului? Exact asta simte și el: când tu îl chemi, parcă te-ar pune pe funcția mute și și-ar vedea mai departe de treabă.
Cum poți proceda, în schimb?
Anunță-l, înainte! Îi spui de cele 5 minute, iar când timpul a expirat te duci la el, te conectezi cu ceea ce face: Wow, Mark, cum merg camioanele astea! Au trecut cele 5 minute, îți amintești? Haide, la duș cu noi!
Apoi, fă tranziția de la joacă la duș: Hai să vedem cum merg camioanele către baie, vrei?
4. Cortexul frontal este încă în dezvoltare
Cortexul frontal încă lucrează pentru a putea face mai ușoară tranziția de la ceea ce vrea copilul la ceea ce își dorește părintele. Ori de câte ori tu setezi o limită care îi impune copilului să renunțe la ceea ce vrea, el simte că trebuie să facă o alegere. Când o să decidă că relația lui cu părintele este mai important decât ceea ce își dorește, în acel moment, va asculta de părinte. În astfel de situații se dezvoltă creierul prefrontal și copilul devine mai auto-disciplinat. Dar asta numai dacă cel mic este pus în situația de a alege de bunăvoie. Dacă țipi și ameninți, el învață să dezvolte rezistență, nu auto disciplină (“auto” disciplină e legată de alegere, de aici și termenul de auto=sine. Prin rezistență, se impune).
Ce este de făcut?
Setează limitele cu empatie, astfel încât copilul SĂ VREA să coopereze, iar apoi exersează cât mai mult, astfel încât creierul lui să învețe să aleagă.
Sursa
