Andrei, 2 ani şi jumătate, este supărat că mama nu îi dă ceea ce el şi doreşte. Se înfurie şi vrea să o lovească:
►Citeşte şi De ce este dificil copilul cu vârsta de 2-3 ani
Mama (blocându-i mâna): Nu lovi! Lovitul provoacă durere.
Andrei o loveşte cu piciorul.
Mama: Au! Pe mamă chiar o doare şi îi vine să lovească înapoi.
Mama a auzit că, atunci când un copil loveşte, trebuie ignorat. Nu trebuie să primească un răspuns la comportamentul violent. Dar ea ştie mai bine că trebuiesc setate nişte limite, astfel încât cel mic să nu mai aibă acest tip de comportament. Mai mult decât atât, copilul are nevoie de părinte, pentru a se lupta cu sentimentele care s-au născut în el, indiferent de natura lor.
Mama: Andrei, tu eşti nervos pentru că am spus NU! Poţi fi nervos, dar nu ai voie să loveşti!
Andrei începe să râdă şi încearcă din nou să lovească. Râsul lui loveşte în nervii mamei, care simte că va izbucni. Chiar se poate bucura un copil de doar doi ani de durerea mamei lui? Femeia simte cum alunecă uşor spre decizia de a-l lovi, de a-l închide în cameră şi de a-i lua toate jucării.
Numai că Andrei nu râde pentru că îl bucură durerea mamei. El este atât de supărat, încât nici nu mai poate plânge. Râsul îi eliberează supărarea.
Mama face un pas înapoi şi se forţează să conştientizeze faptul că lui Andrei îi este foame, este obosit şi nu are decât doi ani. Respiră adânc şi îşi repetă în gând: reacţionează ca un copil pentru că ESTE un copil. Respiră adânc, pentru a se linişti.
Mama, cât se poate de liniştită: Tu râzi… şi încerci să mă răneşti. Cred că eşti foarte nervos!
Andrei se repede iarăşi la ea.
Mama îl prinde de mâini şi îi răspunde ferm. Nu ţipă, pentru că ar intensifica dramatismul scenei. Dar trebuie să îi arate lui Andrei că vorbeşte serios, aşa că îi răspunde ferm: Eşti NERVOS! Dar tot nu ai voie să o răneşti pe mama!
Andrei, uitându-se urât la mama lui: Ba TREBUIE!
Mama (reflectând asupra sentimentelor lui, în timp ce se îndepărtează uşor): Eşti atât de nervos, încât vrei să faci rău?
Andrei, încă îmbrâncind, dar uitându-se ciudat la mama lui, care pare să îl înţeleagă: Nervos!
Mama: Da, eşti nervos! Arată-mi! Dă din picioare! Ţipă, dar nu lovi! Nu răni!
Andrei încetează să o mai îmbrâncească pe mama şi ţipă: Nervooos!
Se uită în ochii mamei acum, că se simte înţeles. La contactul vizual, începe să se simtă vinovat şi izbucneşte în plâns! Mama îl strange puternic în braţe. Lacrimile micuţului curg şiroaie… şi curg. În final, se opreşte şi îşi trage nasul.
► Citeşte şi De ce să îţi îmbrăţişezi copilul când el se poartă urât
Mama: Ai fost atât de supărat şi de nervos…
Andrei: Supărat…
Mama: Da, ai fost supărat şi nervos. Te-ai simţit rănit şi ai vrut şi tu să o răneşti pe mama.
► Citeşte şi Ce îi face pe copiii de 2 ani să fie nervoşi
Andrei se uită îndelung la ea. Ea îşi dă seama că acum Andrei face conexiuni: a fost rănit şi a vrut să rănească, la rândul lui.
Mama: Aşa că ai rănit-o pe mama, nu? Auci!
Andrei îşi ascunde faţa după umărul ei.
Mama, cu bunătate: Îţi ascunzi faţa… Îţi pare rău că m-ai rănit, nu e aşa? Sunt bine! Dar să ştii că atunci când loveşti… doare! Nu o mai răni pe mama!Când simţi nevoia să loveşti, spune-mi că eşti nervos! Poţi bate din picior! Dar nu lovi! NU LOVI!
Andrei, bătând cu piciorul pământ: Bat!
Mama: Da, poţi bate cu piciorul în pământ, aşa: Pac! Şi atunci eu voi şti că eşti nervos. Deci, cum rămâne cu lovitul?
Andrei: Fără lovit! Apoi se încruntă, ca şi cum încearcă să îşi dea seama de ceva: Nervos!
Mama: Vrei spui că, atunci când eşti nevos, simţi nevoia să loveşti? Da, înţeleg! Dar când simţi că eşti nervos, poţi face asta: (mama se îmbrăţişează singură şi ţipă: “nervoasă”!)!!
Andrei, imitându-şi mama: nervos!
Mama: Exact, te îmbrăţişezi singur! Şi spui cât de nervos eşti! Deci, cum rămâne cu lovitul?
Andrei: Fără lovit! Şi o atinge pe mama lui, supărat: Doare?
Mama: Exact! Lovitul doare! Nu mai lovim nicidată! Acum, cred că şi mie şi ţie ne este foame şi somn. Ce ai zice de o gustare?
Ce a învăţat Andrei din toată această poveste:
- Că mama lui va impune nişte limite, astfel încât nimeni să nu fie rănit.
- Că mama lui înţelege când el este supărat şi că îl va ajuta de fiecare dată când se va lupta cu astfel de sentimente.
- Că atunci când eşti rănit simţi nevoia să răneşti, la rândul tău – dar că el va încerca să nu mai facă asa, pentru că ştie că provoacă durere
- Că atunci când este nervos îşi poate transmite sentimentele, astfel încât cei din jur să ştie asta.
- Că este normal să te simţi nervos, din când în când - dar că el va putea învăţa să îşi controleze emoţiile.
Şi, poate cel mai important lucru, a învăţat că mama lui îl iubeşte necondiţionat.
Sursa: Laura Markham - Psychology Today
