Încă o dată, într-un timp ce mie-mi pare scurt, viața a ținut să-mi arate din nou că ea însăși este extrem de fragilă și noi efemeri cum nici nu imaginăm. Că ăstăzi putem fi și putem avea planuri mărețe pentru ani buni înainte și deodată, fără niciun avertisment, totul dispare.
Pe lângă multe alte gânduri și întrebări (multe fără răspuns) pe care mi le-am pus în ultimele zile, una foarte grea pentru mine a fost despre cum îi spun copilului despre moarte. Și dacă iau sau nu copilul cu mine la înmormântare.
Nefiind nici pe departe cu capul limpede, ba dimpotrivă, am întrebat și-n dreapta și-n stânga, și, desigur, opiniile au fost împărțite. Dar, acum, după ce totul s-a stins, cred că nu există o regulă. Cred că fiecare părinte face cum crede și cum simte că-i mai bine pentu copilul lui.
Noi am considerat că Sophie trebuie să știe la 4 ani ai ei ce se întâmplă când un om moare. Și, în ciuda faptului că are numai 4 ani, a fost decizia ei dacă vine sau nu la înmormântare.
Nu am folosit prea multe figuri de stil când am vorbit despre moarte, am spus, în mare, adevărul. Dar am încercat să pară cât mai puțin dramatic. I-am spus că Tataie a fost foarte grav bolnav, ceea ce știa deja, pentru că era acolo când l-a luat ambulanța. Și că medicii nu l-au mai putut face bine și a murit.
Bineînțeles, de aici au venit multe întrebări. Am încurajat-o să ne întrebe absolut tot ce vrea. I-am spus că e normal să fie tristă, și noi suntem. Și va mai vedea mulți oameni triști.
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
