Se uită la mine blând. Mă mângâie cu ochișorii ei gri. Îmi amintesc când erau albaștri ca cerul senin și, treptat, au căpătat atâtea nuanțe curioase, schimbătoare, până au ajuns culoarea mării agitate. Gri deschis cu nuanțe azurii. E unul din momentele noastre de tandrețe. Simt că îmi iese inima din piept de drag și ochii mi se umplu de lacrimi.
Mami, de ce plângi?
Nu plâng, iubita. Mă gândesc doar ce norocoasă am fost că te-am primit. Trebuie să mă fi iubit mult Dumnezeu.
Zâmbește cald, apoi chipul i se umbrește.
Dar acum, mami, acum oare de ce nu te mai iubește Dumnezeu? Oare de ce crede că nu mai meriți un copil? Sau poate eu nu merit o soră sau un frate?
Deja îi joacă lacrimi în ochi și eu simt că sufletul mi se rupe bucăți. Nu mai pot face față durerii ei la subiectul ăsta. Inima mea nu îi mai poate conține tristețea . Ea parcă simte și de multe ori nu mai spune nimic. O văd doar cum i se modifică chipul la vederea fiecărui bebeluș. Întâi a bucurie sinceră, apoi a dorință, apoi a dezamăgire și amar. Și brusc expresia îi devine neutră. De parcă un clopoțel îi sună în minte și îi spune că subiectul ăsta îi provoacă durere, iar ea încearcă să îi dea „shut down”, să îl alunge, să astupe golul
► Citeşte şi Ce aş vrea să ştie copilul meu, singur la părinţi
Stăteam amândouă în pat, chiar înainte să plece în tabără. Ea își făcea rugăciunea. În fiecare seară și-o face, deși nu îi spune nimeni. Mama i-a arătat la un moment dat și ea a simțit că i se potrivește și că îi face bine și singură își amintește și se roagă. În felul ei, firesc, natural. Cea mai arzătoare dorință –
„Te rog să aibă mami un bebe, te rog, te rog, te rog” era lăsată mereu la final. De data asta nu a mai spus-o. S-a rugat să nu plângă în tabără, să se simtă bine, să ne înțelegem bine și să fim sănătoși.
Nu mă mai rog de bebe. Nu are niciun sens. Nu mă ascultă nimeni oricum
(…)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
