Aseară, înainte de cină, fiul meu de cinci ani, cu fața roșie de nervi și o privire care ar putea topi ghețarii, mi-a trântit, poate, cea mai dureroasă propoziție pe care am auzit-o vreodată: „Ești o mamă rea și o să-mi caut alta, mai bună!”
M-am blocat. Aș putea spune că e ca și cum cineva ți-ar trage covorul de sub picioare în timp ce te străduiești să ții o tavă plină cu pahare fragile. Am inspirat adânc și am reușit să nu reacționez imediat. Îmi venea să urlu, recunosc. M-am uitat la el și am văzut cum mă privea cu ochii sclipind de indignare, înghesuit între vinovăție și furie, în mijlocul unui conflict pe care poate nici el nu-l înțelegea.
Și, toate astea, de la ce? Totul pornise de la refuzul meu de a-i da bomboane înainte de cină. O decizie banală pentru mine, dar monumentală pentru el, și asta pentru că nu dormise la prânz și oboseala îi amplifica toate trăirile.
Am știut că dacă reacționez pe moment, risc să pun și mai multă benzină pe foc. Așa că am ales să fac ceva ce îmi este, de obicei, foarte greu: să tac. M-am aplecat, l-am lua în brațe și am spus doar: „Știu că te simți supărat.”
Citește și Laura Markham ne învaţă: ce facem când copilul ne loveşte, la nervi. Un scenariu posibil
L-am simțit apoi surprins. Poate că se aștepta la o replică tăioasă sau la o predică despre respect. Dar nu, doar l-am privit calm, oferindu-i spațiu să-și exprime emoțiile. Apoi, am continuat: „Dacă vrei, putem vorbi când te simți pregătit. Eu nu accept să vorbești astfel cu mine. Sunt aici și te aștept, când te liniștești.”
A plecat trântind ușa, dar gestul nu m-a mai deranjat. Știu că ei, copiii, învață să gestioneze furia de la noi, adulții, așa că m-am gândit la momentul acela ca la o provocare, nu ca la un atac personal.
Peste vreo zece minute, s-a întors. „Nu vreau altă mamă…” mi-a spus, aproape șoptind, cu capul plecat. M-am aplecat la nivelul lui, privindu-l în ochi.
„Mă bucur să aud asta,” i-am răspuns, zâmbind cald. „Și știi ce? Eu te iubesc chiar și când ești furios. Furios, supărat, trist… orice ai simți, eu sunt tot aici. Dar, chiar dacă mă iubești mai puțin uneori, știu că inima ta are loc să mă iubească din nou.”
M-a privit cu ochii lui mari, de copil care încă învăță să-și dea seama ce înseamnă emoțiile. „Ești mama mea. Și nu vreau alta, orice aș zice.”
Am râs, iar el a râs și mai tare. Am avut nevoie de acest episod pentru a-i arăta ce înseamnă dragostea necondiționată: nu contează ce spun copiii în mijlocul unui acces de furie; ceea ce contează este să țină minte că noi suntem ancora lor. Noi suntem cei care le oferim siguranță chiar și atunci când furtunile lor emoționale ne lasă pe noi descoperiți.
În ziua aceea, am înțeles că, uneori, cel mai bun răspuns nu este o corecție sau o mustrare, ci doar un reminder: sunt aici pentru tine, oricât de greu ar fi. Şi crede-mă, la sfârșitul zilei, copilul tău va veni încet, înapoi, spre tine. Poate cu scuze, poate cu un zâmbet, dar mereu cu dragoste. Pentru că, în ochii lor, încă suntem cel mai sigur loc din lume.
Citește și Laura Markham: 10 obiceiuri prin care să-ţi întăreşti relaţia cu copilul tău
