Uneori, închid ochii și mi-l imaginez. Imi amintesc de zâmbetul lui. Vocea lui blândă.
Au trecut 3 ani. Nu este recentă întâmplarea, dar nici nu am reușit să o uit. Probabil nu o voi uita niciodată. Mă gândesc acum doar la cât de mult îmi doresc să-l îmbrățișez.
Am vrut să merg să-i pun flori pe mormânt, dar n-am ajuns. Am amânat. În fiecare zi. Nu am vrut să mă confrunt dn nou cu sentimente copleșitoare, nici ieri, nici azi. Sau cu zilele care vor urma. Însă acum florile s-au ofilit.
E prea târziu. Din nou.
Nu vreau să mai plâng, nu vreau să fac față realității dure și crude a timpului. Timpul care a trecut. Timpul de care mi-e dor. Timpul care nu va mai veni niciodată.
Mă doare amintirea că puiul meu de 5 ani a trebuit să moară. Mă doare că a trebuit să-mi îngrop propriul copil. Când de fapt ar fi trebuit să fie altfel. Să creăm împreună amintiri, viața să își urmeze cursul ei normal, să îmbătrânim și apoi el să mă îngroape pe mine.
De fiecare dată când merg la mormântul lui, imi amintesc de toate momentele în care nu am fost acolo. Îmi creează o cantitate copleșitoare de durere și vinovăție. Nu pot explica vina pe care o simt eu acum, ca mamă care trebuie să-și trăiască viața, deși a pierdut un copil.
Acest război intern sia amploare. Viață versus moarte. Bucurie versus tristețe. Pace versus durere.
Astăzi am ales să scriu despre durere, în durere.
Timpul se simte ca o pedeapsă când aștepți să-ți întâlnești din nou copilul. Nu pot număra zilele de când l-am ținut în brațe ultima dată, dar îmi amintesc cum se simte. Îi simt greutatea în brațe, în timp ce plâng la mormântul lui.
Mi-e dor de el. A trecut ceva timp de când am sărbătorit ultima lui zi de naștere. Când îl voi ține din nou în brațe?
Dacă aș mai avea o zi... o zi în care l-aș putea îmbrățișa. Aș fi prețuit secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră. Aș fi făcut din această zi o eternitate, iar noi am fi fost fericiți pentru totdeauna. Însă eu sunt aici, printre oameni, el este acolo, printre îngeri...
