Recunosc că și eu am crescut cu ”nu mai face x lucru că te bate doamna/domnul”. Bine, pe vremea mea, și mai ales că eu am crescut la țară, nu era cu doamna sau domnul, ci cu nenea și tanti. Oricum ar fi și oricare ar fi apelativele, amenințarea asta mă enerva foarte tare când eram mică și mă enervează și mai tare acum, că am copil. Ca să nu mai zic că mă scoate din minți de-a dreptul în momentul în care doamna sunt eu. Bineînețeles, fără voia mea.
Am reușit să trec cu vederea când auzeam bunici și părinți care le spuneau copiilor ”s-a supărat doamna pe tine”. Eu fiind doamna. Deși de multe ori le-am zis copiilor că nu m-am supărat pe ei, pur și simplu nu puteam să tac. Asta pentru că îmi este greu să mă supăr pe un copil, sunt infinit mai multe șanse să mă supăr pe părinte. Și asta atunci când copilul face ceva necivilizat, care mă afectează pe mine pe sau pe copilul meu, și părintele repectiv nu intervine. Așa da, sunt șanse să mă supăr. Dar tot nu pe copil.
Dar atunci când eu sunt doamna despre care se spune că l-ar putea bătea, deja simt cum mă ia cu călduri și încerc să răspund, cât pot eu de politicos, că eu niciodată nu bat copiii și nimeni nu ar trebui să bată un copil. După care urmează privirea indignată a adultului din fața mea, pe motiv că nu-i sunt complice în încercarea lui de a mă transforma în Baba Cloanța care bate copii.
(...)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
