În fața secretariatului, cu dosarul bine strâns la piept și copilul de mână, o mamă își simte inima accelerând. Nu pentru că ar lipsi vreo hârtie sau pentru că nu știe ce urmează — ci pentru că dincolo de acel birou începe, simbolic, desprinderea.
Înscrierea la școală e un moment mai emoționant decât pare. Nu durează mult. Nicio dramă vizibilă. Dar înăuntrul mamei se tulbură ceva. Un amestec greu de definit între mândrie, neliniște și o întrebare nerostită: Oare e pregătit? Dar, de fapt, întrebarea reală e alta: Oare sunt eu pregătită să-l las să plece un pic mai departe de mine?
Pentru multe mame — mai ales la primul copil — înscrierea marchează un prag tăcut, dar puternic. Nu mai e doar „al meu”. Va avea colegi, reguli, teme. Un loc în care nu voi fi mereu acolo să-l apăr sau să-l traduc. Și odată cu asta se trezește ceva familiar: teama de necunoscut, de greșeală, de eșec.
Așa se naște anxietatea de performanță. Dar nu a copilului. A mamei.
Tot ce nu a fost rezolvat din propria copilărie – presiunea de a fi bună, rușinea de a greși, nevoia disperată de a fi validată – se activează din nou. Numai că acum nu mai e vorba despre ea. Ci despre el. Despre fiul sau fiica ei. Iar proiecția asta e periculoasă: pentru că îl pune pe copil să poarte un rucsac care nu e al lui. Unul plin cu frici, rușini și așteptări care nu-i aparțin.
Citește și Ce trebuie să știe un copil pentru a fi potrivit pentru înscrierea la grupa 0?
Să nu fie „neastâmpărat”, să ia „note bune”, să nu „dezamăgească”, să nu fie „altfel”.
Dar, în realitate, totul începe cu întrebarea: Ce simt eu cu adevărat când copilul meu intră în lumea asta nouă? Pentru că da, el poate avea emoții — dar e posibil ca ale tale să fie mai mari, mai vechi, mai grele. Poate că ai fost tu cândva copilul care se uita cu ochii mari la o lume care nu i-a fost blândă. Poate că în fața acelei uși de școală se reactivează ceva din copilul tău interior care n-a fost ascultat niciodată cu adevărat.
Și atunci, înainte de a-ți învăța copilul să „se descurce”, poate e momentul să te întrebi: Ce am eu de vindecat în mine? Pentru că, paradoxal, cel mai frumos cadou pe care i-l poți face copilului tău nu e un dosar complet, o uniformă călcată sau un speech motivațional. Ci liniștea ta. Claritatea ta. Acceptarea ta de sine.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți prezenți. Și disponibili emoțional. Care își recunosc vulnerabilitățile fără să le pună pe umerii lor.
Așa că, dacă simți un nod în gât în ziua înscrierii, respiră. Întoarce-te puțin spre tine, nu spre el. Pentru că, până la urmă, nu e despre el. E despre tine.
Și asta nu e o rușine. E un început.
