Am auzit atât de mulți părinți spunând „Nu vreau decât să îmi fac copilul fericit”, încât m-am trezit și eu într-o zi spunându-mi asta. Numai că am stat și m-am gândit: când e un copil fericit? când e băiatul meu fericit? Când primește înghețată la orice oră, când este lăsat să se joace pe telefon ziua întreagă, când primește jucăria pe care și-o dorește din raft, ori de câte ori mergem la magazin. Ei bine, nu, nu e treaba mea să îmi fac copilul fericit! Atunci, ce rol am eu în viața copilului meu, eu... singura ființă de ce pe acest pământă care și-ar da și viața pentru binele lui? Acum știu... Treaba mea este să îmi văd copilul împlinit.
► Citește și 7 lucruri pe care și le doresc copiii
Fericirea este doar un efect secundar al împlinirii. Fericirea nu e de durată, iar persoanele care aleargă după fericirea constantă se trezesc la fel de nefericiți precum aceia care nu au gustat nicio secundă din această stare.
Când fericirea copilului meu se transformă în scopul meu suprem, nu fac decât să îi arăt copilului că el este nefericit. Că e nevoie de mai mult în viața lui.
Când îi ofer înghetață pentru că e supărat, când îl las să se joace mai mult pe telefon, ca să nu fie bosumflat, când îi cumpăr o jucărie nouă pentru fiecare lacrimă – nu îi arăt decât că lucrurile, bogăția sunt cele care ne fac fericiți. Și nimeni nu a găsit fericirea în asta.
Știu sigur că treaba mea nu e să îmi fac copilul fericit. Ci să mă asigur că e sănătos.
Iar dacă este să îmi doresc ceva pentru copilul meu, acel lucru nu este fericirea.
Este iubirea. Împlinirea de a iubi și de a se lăsa iubit.
Îmi doresc să îmi văd copilul depășind obstacole. Cu grație și cu inteligență.
Îmi doresc pentru copilul meu să nu îi dispară curiozitatea. Să fie însetat de cunoaștere. Să nu îi dispară sclipirea din ochi.
Nu îmi doresc să îl cresc fericit.
Îmi doresc să îl cresc empatic. Plin de compasiune. Nu doar pentru oameni, ci și pentru planetă.
Îmi doresc să îi sădesc încredere în sine. Dar și puterea de a se retrage, atunci când știe că nu mai are loc. Când o ușă să închide, alta se deschide. Și e cea bună, de cele mai multe ori.
Îmi doresc un copil curajos. Care să riște, să eșueze, să se ridice mai putere și să se împlinească. Vreau să creadă în puterea lui „din nou”.
Vreau să știu că micuțul meu poate vâna, când îi e foame, și poate împărți, când nu e singur.
Îmi doresc toate aceste lucruri pentru copilul meu și... astea nu vin alergând cu sete după fericire.
Toate acestea necesită efort, răbdare și implicare, din partea mea.
Toate acestea cer ca eu să mă autoeduc continuu. Să fac totul astfel încât eu să fiu cea mai bună versiune a mele, în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare clipă.
E nevoie ca eu să citesc, să mă documentez despre educație, nutriție, psihologie, copii și chiar... croitorie.
E nevoie ca eu să îmi explorez limitele și temerile. Și să le înving.
E nevoie ca eu să spun, când e cazul, că nu știu.” Hai să căutăm împreună”. Și să admit că sunt lucuri care încă mă depășesc.
Toate acestea cer ca eu să mă uit în oglindă. Minute bune. Și să îmi văd minusurile, greșelile, să râd și să plâng pentru că... asta simt.
Trebuie să învăț să cer ajutor, iertare și sprijin.
Să fiu părinte este cea mai grea slujbă pe care am avut-o vreodată. Dar este cea care îmi umple sufletul, care m-a făcut să cunosc iubirea atât de mare, că m-ar putea lăsa fără aer.
Photo by Diana Feil on Unsplash
