Minciuna. Cred că e o chestie pe care niciun părinte nu și-o dorește de la copilul lui. Mie una chiar mi se părea o tragedie. Când mi-am dat seama că m-a mințit Sophie, am simțit că mi se surpă pământul sub picioare. Nu pentru că minciuna era gravă, ci faptul în sine că m-a mințit mă durea și mă speria. Nu înțelegeam cum am ajuns la asta, de ce, cu ce am greșit. În momentul ăla chiar am luat-o ca pe o tragedie, recunosc cât se poate de sincer. Ulterior, am aflat că a fost o mare prostie din partea mea, dar nah, când nu știi, nu știi. Reacționezi la emoții. Iar asta, în raport cu copilul, de cele mai multe ori nu e prea bine.
Și tocmai pentru că minciuna asta ne apasă așa de tare pe mulți dintre noi, prima întrebare a părinților la conferința Educare a fost fix asta: ”Ce facem cu copiii care mint?”
Iar primul răspuns a fost cel care avea să ne lase pe mulți dintre noi cu gura căscată: ”Minciuna e prima mare satisfacție intelectuală a unui copil. Atunci realizează că pot ei controla realitatea.”
► Citește și: Ești pregătit să te mintă copilul? De la ce vârstă?
Cum adică? Vă fac rezumatul explicației:
De obicei, primele minciuni nevinovate apar în jurul vârstei de 3 ani. Asta pentru că până atunci copiii au impresia că noi avem ochi ce văd la 360 de grade și știm ce fac ei, chiar și când nu-i vedem. Nu concep că e ceva ce noi, părinții, nu știm. În momentul în care realizează că nu e așa și că pot spune că un lucru care nu este adevărat au cea mai mare satisfacție intelectuală. Și nu este ceva rău în asta, este pur și simplu ceva natural, așa funcționează creierul lor. Acea minciună îi face să simtă că au și ei putere.
De aici încolo, depinde doar de noi cum gestionăm minciuina. Și situația stă exact pe dos de cum am crede mulți dintre noi. Nu, soluția se pare că nu este să...
(...)
Citește mai mult pe fricidemamici.ro
