Mă uit în jurul meu și văd copii mari. Copii cu personalitate, tot mai vocali, tot mai independenți. Poartă discuții serioase, fără să se certe (uneori), se ajută, înțeleg că au și unele responsabilități (tot uneori :-)), se comportă și arată ca niște oameni mici, care foarte curând vor fi deja oameni mari. Sunt prietenii și colegii copilului meu.
Uitându-mă la ei o conștientizez pe ea, cea de acum
Pentru că, în ochii mei, ea e tot “Anușca bănănușca” cea cu părul inele, a cărei mânuță nu voia să se desprindă din palma mea în prima zi de grădiniță. Ghemotocul care mi se cuibărea în brațe atunci când îi era teamă de întuneric. Năstrușnica ce-și lipea năsucul de al meu, ca într-un sărut al eschimoșilor, devenit semnul nostru secret. Bebelușul, apoi fetița care avea nevoie de mine în fiecare clipă. Să îi dau să mănânce, să o schimb, să o învăț să nu pună mâna la prize, să o prind atunci când piciorușele nesigure îi alunecau de pe scară.
Doar văzându-i pe copiii de vârsta ei îmi dau seama cât a crescut și mă întreb cât o să mai aibă nevoie de mine?
Cât timp o să mai aibă nevoie să o duc eu la școală, să îi duc măcar de la mașină la poartă ghiozdanul, prea greu uneori și pentru mine, să o supraveghez la teme? Să o ajut să potrivească piesele de lego care par că nu intră niciunde sau să descifrez împreună cu ea vreun regulament de joc mai complicat? Să o duc și să o aduc de la activități, să merg un pic mai încet sau să stau cu motorul pornit încă 10 minute după ce am ajuns, pentru ca ea să tragă un pui de somn?
(...)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Pexels
