Întrebare: Fetiţa noastră de doi ani refuză să doarmă singură în pat. Şi am încercat tot ce se putea cu ea.
Prima metodă: După ce îi citesc povestea, o aşez comod în pat, ies din cameră şi îi închid uşa. Începe să plângă disperată, se dă jos din pat şi continuă să plângă până vomită sau până face un fel de atac astmatic. A doua metodă: la fel ca prima, numai că las uşa deschisă: vine imediat la noi în cameră. A treia metodă: o punem în pat şi stăm lângă patul ei, interzicându-i să se dea jos. Apoi plânge disperată. A patra metodă şi, se pare, soluţia care funcţionează parţial: eu sau soţul meu stăm cu ea în pat, până adoarme. Pe la 2 noaptea, însă, se trezeşte şi să dă fuga la noi în pat şi unul dintre noi se întoarce în patul ei. A cincea soluţie: o lăsăm să rămână cu noi până dimineaţa. Vă rugăm, ajutaţi-ne, suntem disperaţi, nu mai ştim ce să facem! Avem nevoie de acele 8 ore de somn, din nou.
Răspuns: Întrebarea de mai sus ne-a fost trimisă în urmă cu două săptămâni. După ce am pus câteva întrebări, am aflat că micuţa este în grija altei persoane decât mama sau tata aproape cât e ziua de lungă. Ca mulţi alţi copii, de altfel. Deci… aveam de lucru.
Iată ce am răspuns:
Lasă copilul să doarmă în pat cu voi!
Acum, probabil multe veţi spune: păi stai, că nu e normal să faci ceea ce vrea copilul când plânge. Când îl vom mai dezvăţa să doarmă cu noi? Nu e bine aşa!
► Citeşte şi Cum mi-am culcat bebeluşul în pat cu mine şi nu s-a învăţat
Dar staţi să vă explic: Nivelul anxietăţii copilului, aşa cum mi l-au descris părinţii, este extrem de periculos pentru creierul copilului – şi întocmai acest lucru ne îngrijorează. Dar pentru că am citit comentariile celorlalţi părinţi, am realizat ce se întâmplă, de fapt:
Noi trăim într-o ţară în care ne-am obişnuit să ne „dresăm” copiii. Dresaj pentru a dormi singuri, dresaj pentru a se învăţa să folosească oliţa – sunt doar două dintre conceptele auzite la majoritatea părinţilor, deşi exprimate sub altă formă. Aşa că este normal ca reacţiile să fie de uimire, atunci când noi sfătuim contrariul.
Aşa că permiteţi-ne să fim mai expliciţi:
Copiii au tendinţa înnăscută de a se ataşa de persoanele care au grijă de ei. Ei se simt extrem de legaţi de acestea timp de ani buni – mai mult decât oricare altă specie de pe acest Pământ. Fără noi, cei care avem grijă de ei, nu ar rezista nici măcar o zi cu mintea limpede. Copiii noştri au nevoie de noi, creierul lor a fost setat să îi lege de noi pentru ani buni.
Aşa că dacă micuţa stă departe de părinţi aproape toată ziua, iar seara, când ajunge lângă aceştia, se vede nevoită să stea din nou departe de ei, creierul ei intră în panică. Acesta a fost setat să o ducă lângă părinţii ei, iar şi iar.
Aşa că, atunci când părinţii pun o uşă între micuţă şi ei, creierul ei se umple de panică şi de frică, exteriorizându-se prin reacţii fizice neobişnuite: vomă, respiraţie îngreunată - acestea sunt manifestări ale fricii extreme. Pentru ea, este prea greu să răspundă la întrebarea: de ce mă lasă mama singură, aşa că organismul ei începe să compenseze cu ceea ce creierului nu poate face faţă.
Reacţiile micuţei solicită ajutor imediat. Fetiţa nu are decât doi anişori, aşa că îşi exprimă trăirile în timp real. Ea nu este capabilă să se întrebe: “ce se întâmplă cu mine”, „de ce plâng”, „cum ar fi dacă nu...” sau „mama e în camera cealaltă, nu se poate întâmpla nimic neobişnuit cu mine”. La doi anişori, ea de-abia îşi exersează limbajul. Reflectarea asupra propriilor emoţii se petrece mult mai târziu…
Deci, ce este de făcut?
În primul rând, părinţii trebuie să se asigure că micuţa nu are o problemă de sănătate care îi cauzează aceste reacţii. Dacă pediatrul spune că este în regulă, trebuie relaxat creierul micuţei. Rolul părinţilor nu este să îşi dreseze copilul să doarmă singur, ci să îl facă să se simtă în siguranţă în astfel de momente.
Aceste lucru înseamnă eliminarea lacrimilor din acest proces de învăţare? Cu siguranţă NU. Vor exista momente în care lacrimile copilului vor fi armele pe care le va folosi împotriva creării unei rutine de somn. Iar ele pot apărea atât la părinţi, cât şi la copii.
Dar faptul că cel mic vomită şi devine isteric sunt semne că stresul este nesănătos. Iar conceptul pe care trebuie să îl aveţi în minte, în astfel de momente, este acela că nimeni nu îşi poate atinge potenţialul maxim dacă nu este pe deplin relaxat.
Ştiu că trăim într-o ţară în care ne folosim frecvent de noţiunea de timp-limită, de recompense şi de pedepse. Ştiu că obişnuim să ne separăm taberele de toate celelalte mămici, judecându-le. Dar trebuie să învăţăm să ne conectăm cu propriul nostru copil, pentru că numai aşa vom răspunde corect nevoilor lor.
Aşa că: lasă-ţi copilul să doarmă în cameră cu tine. Dărâmă uşa, la propriu şi la figurat. Dacă nu poţi dormi tu în patul ei, stai lângă ea şi citeşte-i o poveste până adoarme. Dacă în timpul nopţii simte nevoia să vină lângă tine, primeşte-o. Trebuie să fii acolo să o consolezi, să o linişteşti. Stând lângă ea şi arătându-i că mereu va fi în siguranţă o va ajuta să îşi consolideze încrederea în sine.
Uşor-uşor, îşi va dori ea să doarmă singură, dar nu pentru că ai dresat-o. Va avea încredere că tu te vei vei avea grijă de ea, de oriunde.
Procesul nu va fi uşor şi nici perfect. Dar nimic nu este! Dar dacă vrei să fii un părinte bun, alege calea care te ajută să lupţi folosindu-te de arme bune.
