Poate că băiatul meu nu va fi un star de cinema. Poate nici dirijorul unei orchestre. Poate că nici nu va ști să cânte la vreun instrument, vreodată.
Sau poate o va face.
Poate că băiatul meu nu va fi academician. Poate că nu va descoperi cum sa vindece cancerul și nici nu va fi scrie în reviste de cercetare.
Sau poate că da.
Poate că fiul meu nu va fi preot. Poate că nu va ști să ridice vocea la predici și nici să vorbească sfios la rugăciune.
Sau poate că da.
Poate că nu va fi doctor. Poate că nu va avea niciodată de ce să pună mâna pe un bisturiu, poate nu va repara inimi și nu va salva vieți. Poate că nu-și va pune niciodată mânușile în mâini și nu i se va adresa nimeni ca unui medic.
Sau poate o va face.
Poate că nu va fi atlet olimpic. Poate că singurele lumini din viața lui vor fi cele din cluburi și poate că nu va fi niciodată aplaudat de mai multe mâini. Poate că numele lui va fi doar pe buzele a câtorva persoane, întreaga viața.
Sau poate că da.
Poate că nu va fi niciodată tată. Poate că nu va cunoaște niciodată sentimentul de a-ți ține puiul pe piept, poate că nu se va trezi în timpul nopți să schimbe scutece și poate că nu va afla niciodată cum se aude „tata”, din gura propriului copil.
Sau poate că da.
Eu, mama lui, mi-aș dori...
Dar poate că el va trece prin viață fără să facă ceva însemnat. Poate că zilele se vor duce senin și nopțile liniștite, având sufletul plin știind că e un om bun.
Și darnic.
Și curajos.
Poate că își va ajuta vecinii și chiar și pe străini.
Poate că va îmbrățișa din inimă.
Poate că seara va închide ochii seara și se va ruga pentru mine și pentru tine. Și va mulțumi pentru ce are.
Iar asta?
Asta mie îmi e de ajuns.
