Dintotdeauna mi s-a părut drăguţ să văd copiii cum duc peste tot după ei jucăria preferată fără să se dezlipească de ea. Ştiam că în spatele comportamentelor celor mici există motive întemeiate şi, după ce am devenit mama am căutat să înţeleg mereu ce stă dincolo de semnalele pe care Alex şi Sara mi le arată.
Povestea cârpei
Când vine vorba de obiecte tranziţionale povestea noastră nu e cu ursuleţi sau alte plusuri, deşi avem o grămadă. Ele sunt doar apariţii trecătoare în patul lui Alex. El şi-a găsit siguranţă şi alinare într-o faţă de pernă…vintage – făcută pentru fratele meu mai mic, în 1990 – denumită generic “cârpa”. Nici nu îmi mai aduc exact aminte când a descoperit-o, ştiu doar că i-o puneam sub cap în pătuţ în cazul în care regurgita. Multă vreme Alex, chica (cârpa) şi lolo (suzetă) au fost de nedespărţit, în special la somn.
Idila cu suzeta a durat relativ puţin şi s-a terminat de mult. Cârpa însă a avut întotdeauna un rol important când Alex era foarte mic, atât la somn, cât şi în caz de rănire. Materialul pus lângă obraz sau pe locul unde s-a lovit părea că are puteri magice de calmare.
Copiii şi obiectele tranziţionale
Printre primii care a studiat aceste lucruri preferate ale copiilor şi cel care le-a dat denumirea de obiecte tranziţionale a fost Donald Winnicott, pediatru şi psihanalist englez. Tot el a fost cel care a descoperit că aceste obiecte, care pot avea şi porecle, au dublu rol: pe de o parte să îi ofere copilului confort, iar pe de altă parte să substituie mamă, şi respectiv ataşamentul pe care copilul îl are cu ea, atunci când ea nu e prezentă.
În ceea ce se cheamă al 4-lea trimestru de sarcină, respectiv primele 3 luni de viaţă extrauterină, bebeluşii cred că ei şi mamele lor formează un întreg, că sunt una şi aceeaşi persoană. Abia mai târziu încep să separe “eu”-ul de “non-eu”, trecând de la faza de dependenţa totală la cea de independenţă relativă, moment în care un obiect tranziţional le poate fi de folos. Înţelegând că mama e o altă persoană, separată de el, copilul simte că a pierdut ceva şi îşi dă seama că depinde de alţii, lucru care poate aduce cu sine frustrare şi teamă de separare, emoţii pe care el încearcă să le gestioneze cu ajutorul acestui obiect preferat, cu efect liniştitor.
Contrar părerii unor oameni, obiectele tranziţionale nu sunt semnul lipsei de afecţiune, ba dimpotrivă. Ele sunt folosite de copii pentru a reface într-un fel legătura puternică pe care o au cu mamele lor pe perioada când nu sunt împreună.
Nu e de mirare, deci, că cei mici se folosesc de obiectele lor preferate pentru a-şi regăsi echilibrul emoţional în momentele mai dificile: când merg la grădiniţă, la bunici, seara la somn, când sunt bolnavi, când părinţii sunt la serviciu sau când apare un frate mai mic.
Obiectul tranziţional are o valoare semnificativă pentru copil aşa că trebuie să ne asigurăm că nu “păţeşte” nimic. Ceea ce mă duce la punctul următor.
Părinţii şi obiectele tranziţionale ale copiilor lor
Copiii care au obiecte tranziţionale le preţuiesc tare, aşa că pierderea acestora poate avea un puternic impact emoţional. Ce cred eu că ar trebui să facem în rol de părinţi?
(…)
Citește mai mult pe cristinaotel.ro!
