Odata ce copilul implineste 1 an, nici nu apuci sa rasufli usurata ca uite, bebe se joaca singur uneori si ai si tu timp de pieptanat, ca esti avertizata de oroarea ce urmeaza: crizele de furie.
Intre 1 si 4 ani toata lumea se asteapta ca copilul sa tipe, sa arunce si sa se tranteasca pe jos. Aparent e normal si ce trebuie sa faci tu este sa ramai ferma pe pozitie si sa nu clipesti cand se intampla asta.
Ieri in parc am asistat fara sa vreau la o criza de furie a unui baitel in jur de 2 ani si jumatate. Si poate daca nu as fi fost martora povestii de la inceput m-as fi uitat speriata la copil si as fi tremurat putin in interior in asteptarea unei crize similare din partea propriului copil.
Lucrurile insa s-au desfasurat asa:
Mama urca copilul in scranciob, amandoi sunt veseli, mama impinge copilul ce zambeste.
Copilul spune: Mai
Mama: Ce ai spus iubire?
Copil: Mai
Mama: Nu inteleg, mai ce? Vorbeste cu mama, iubire.
Copil cu tonul iritat scancit pe care orice mama a unui copil de 2 ani il cunoaste: Mai, mai, mai
Mama, cu un ton iritat dar ferm: Mai tare, mai incet? Nu inteleg! Trebuie sa vorbesti daca vrei sa te inteleg!
Ehh, si de aici lucrurile au mers doar prost, copilul a inceput sa planga de frustrare, mama ferma a refuzat sa il mai impinga pentru ca plange. Copilul a plans mai tare. Mama a fost ferma. In final l-a coborat din scranciob si l-a dus putin mai incolo unde copilul s-a trantit pe jos, a tipat, a lovit-o pe mama si a plans. Intre timp mama a ramas calma si ferma cu bratele incrucisate pe piept si o expresie calma dar hotarata.
Va spun sincer ca toata situatia m-a agitat teribil. Nu vad de ce toata suferinta si frustrarea aceea a trebuit sa se intample. Sunt convinsa ca si pentru mama si pentru copil a fost greu sa treaca prin aceea criza de furie. Sunt si mai convinsa ca au facut-o amandoi degeaba.
Ce ar fi sa fim ferme si horatate cand copilul incerca sa isi bage degetul in priza sau vrea sa alerge in strada, nu cand nu vrea sau nu reuseste sa vorbeasca asa cum ne-am dori noi?
Iar daca criza de furie are loc cand nu il lasam sa isi taie degetele cu cutitul, ce ar fi ca in loc sa stam calme langa copilul agitat sa ne aplecam si sa ii vorbim despre ceea ce simte el si apoi despre ce simtim noi, sa incercam sa ne intelegem reciproc?
Poate ca criza nu se va dizolva imediat dar macar, poate, dupa, vom simti si noi si copilul ca suntem amandoi de aceeasi parte chiar si cand nu ne intelegem.
