Sunt mama unui copil de 5 anişori care suferă de intoleranţă la gluten. Nu ştiu dacă s-a manifestat de când s-a născut sau ceva a declanşat-o de curând, ştiu doar că în urmă cu un an, după lungi investigaţii, am reuşit să o depistăm.
Nu are rost să mai povestesc ce simptome am avut şi nici cum am descoperit-o, ceea ce mă doare pe mine cel mai tare, însă, este lipsa de informare a celor din jur său, mai bine spus, dezinformarea lor.
► Citeşte şi Boala celiacă la copii: tot ceea ce trebuie să ştii despre intoleranţa la gluten
Deşi nu eu l-am născut pe acest copil, îi sunt mamă, îmi e pui. Deşi nu e sânge din sângele meu, îl iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni şi cum nu ştiu dacă o să o mai fac vreodată. Copilul meu este perfect şi, dacă aş da timpul înapoi, l-aş alege în fiecare secundă. În fapt, nici nu îmi mai pot imagina viaţa fără el.
De aceea, mă doare enorm când oamenii din jur îmi reamintesc că nu eu l-am născut sau, şi mai rău de atât, când îmi spun că dacă nu îmi place îl pot da înapoi. Da, ai citit bine, exact asta mi-a spus despre puiul meu un aşa zis om care a aflat că micuţul suferă de celiachie.
Eram la o petrecere pentru copii când, după ce am rugat ospătarul să fie atent ca puiului meu să îi aducă prăjitura din cutia colorată diferit, tatăl unui alt copil s-a îndreptat către mine şi mi-a spus senin:
- Ştiţi, dacă e defect îl puteţi da înapoi!
- Tortul? Nu, are acelaşi gust, numai că nu are gluten
- Nu, despre copil vorbeam….
În acel moment mi s-au înmuiat instantaneu picioarele şi am rămas fără glas. Mi s-a oprit auzul şi am simţit că alunec într-o spirală în care nu mai puteam face nimic. Toate simţurile mi s-au atenuat. Andrei a apărut lângă mine, m-a tras de fustă şi mi-a spus că a obosit. M-a rugat să îl iau în braţe. Neomul cu pricina s-a făcut nevăzut şi eu am încercat să mai fiu acolo pentru puiul meu, câteva minute, cât avea nevoie de mine.
Însă de atunci, odată cu acele vorbe, petrecerea s-a terminat pentru mine. Am rămas acolo absentă, cu gândurile mele şi cu vorbele ieşindu-mi printre dinţi, întrebându-mă ce fel de om poate gândi aşa.
Am aflat ulterior că neomul era tatăl unui coleg de clasă de-ai lui Andrei, de profesie avocat. În fapt, era acelaşi neom care îi spusese învăţătoarei să nu îl pună în bancă pe al lui copil cu al meu, nu carecumva să se ia boala şi să nu mai poată mânca fiu-său de la Mc.
Dacă pentru mine primele luni în care am aflat de ce suferă copilul meu au fost deopotrivă ca o uşurare, (pentru că reuşisem, în sfârşit, să găsesc un diagnostic), dar şi ca o piatră grea pe care trebuia să o port toată viaţa (de-abia atunci aflasem că aproape toate produsele din comerţ conţin gluten), ulterior perspectiva mea s-a schimbat. Ne-am schimbat stilul de viaţă, ne-am dat seama că prin faptul că am renunţat la gluten nu am făcut altceva decât să începem să mâncăm mai sănătos, am învăţat de unde şi ce să cumpărăm, ne-am împăcat cu boala, ne-am dat seama că nu e nimic grav, ci doar o chestiune de adaptare, numai că… cel mai greu este să luptăm cu oamenii. Doare indiferenţa vânzătorului de la supermarket, care habar nu are unde sunt aşezate produsele fără gluten, doare neştiinţa omului de la restaurant care îţi spune că nu are ce să-ţi dea să mânânci că până şi orezul, prin natura lui, are gluten, doare privirea neomului are îţi aruncă vorbe de neînchipuit: dă-l înapoi, dacă e defect…
Cum poţi spune asta despre un copil? Nici măcar nu contează cât de grea sau cât de uşoară e boala lui, nu contează nici măcar dacă e bolnav sau sănătos… cum să spui asta? Dacă era al tău gândeai la fel? Tu, ca tată, de ce îţi iubeşti copilul? Doar pentru că ai contribuit într-o noapte la formarea lui? Asta e tot ce te leagă pe tine de copilul tău? Cum poţi gândi astfel despre o fiinţă umană? E un obiect cu certificat de garanţie pe 5 ani? Sau pe 10? Dacă nu se repară, îl dăm înapoi? Dar dacă era un câine şi se lovea la lăbuţă, îl lăsai în stradă? Cred că nici nu are rost să mai continui… neomul nu se va schimba niciodată, oricât de multe aş spune eu. Îmi doresc doar ca astfel de indivizi să stea departe de puiul perfect, pentru că altfel… cred că picioarele, vocea, auzul, nu ar mai ceda, ci dimpotrivă… Dar sper să nu aflu niciodată!
