Prima zi de şcoală a Alexiei a tecut. Chiar şi prima săptămână. Și a doua. Am lăsat zilele să treacă pentru a mă lămuri în primul rând eu cum e la ea cu școala. În primul rând, prima zi de şcoală nu a fost aşa cum mă aşteptam în ceea ce ne priveşte pe amândouă. Practic, raporturile s-au inversat. Adică. Eu mă aşteptam să fiu emoționată din cale afară. Deh, o dată începe fii-mea clasa pregătitoare! Mă îmbărbătam pe zi ce trecea şi 12 septembrie 2016 se apropia. Îmi făceam probleme că nu aveam rimel rezistent la apă. Mă gândeam că voi bâzâi pe rupte, că, nah, o fată are mama!
Iar mama, adică eu, a devenit tare plângăcioasă de când are minunăție de copil în ogradă. Dar, în prim zi de școală a Alexiei am fost bărbată. Zău! Nu am mai bocit. Nu ca în prima zi de creșă, prima de grădiniță, ori ca la prima serbare a copilului.
Nu am mai bocit la școală… în prima zi. Că în a doua, a fost alta ciorbă de peşte… Am avut un nod în gât privindu-mi copilul din spate în timp ce se îndrepta spre intrarea în şcoală. Dar, iar, am fost bărbată. Cât de cât. Că o lacrimă rebelă tot mi-a scăpat.
Ea, în schimb, în prima zi de școală a fost tare emoționată. Atât de emoționată, încât a refuzat orice… Să o iau mai pe îndelete, zic.
Am plecat de cu dimineață spre şcoală în formulă extinsă. Şcolărița, mami, tati, taii. Şi maii în gândurile noastre. Ne-a urmărit de undeva din cer…
(...)
În clasă, s-a aşezat în a treia bancă de la geam, deşi, acasă, spunea ca vrea să stea lângă uşă. Oare ca să poată fugi? Cine ştie? Văzând-o în bancă, am avut un deja-vu. Din clasa a 5-a până la terminarea liceului, eu am stat în banca a treia de la geam. Cam mult în același loc, nu? Dar, având în vedere că scriu cu stânga, simțeam nevoia să stau cât mai aproape de o sursă de lumină. Ei nu i-am spus niciodată în ce bancă am stat…
A aruncat o privire în jur, apoi s-a bosumflat mai tare. Erau prea mulți adulți în jur. De vreo trei serbări încoace îmi tot spune ca are emoții când sunt mulți oameni mari în jur. Aşa că şi în prima zi de şcoală a fost emoționată. Şi irascibilă. Nu a vrut nimic, în afară de bomboanele puse pe birou de sora învățătoare.
(...)
Nu îi place şcoala, clar! Şi când e întrebată, de noi sau de cei din jur, dacă îi place, spune un da cu juma’ de gură. Dar nu e bai. Aşa e ea cu toate lucrurile noi. Spune că nu îi plac, apoi se dă pe brazdă. Vorba aia: pofta vine mâncând. După prima săptămână, deja avea o prietenă în clasă. Nu, nu colega de bancă.
Încă nu știm dacă stă cu fată sau băiat în bancă. Nu vrea să spună. Cât despre prietena de clasă… nu râdeți, vă rog, dar nu știe cum o cheamă. Nu a întrebat-o. Și nu, nu are prieten imaginar de clasă, căci știe ce e ăla prieten imaginar. Nu îi place.
Să vă zic câteva cuvinte şi despre şedința cu părinții. Nu de alta, dar am rămas… nu aş spune şocată, că, parcă, e cam mult. Am rămas… uluită… Din ce am citit pe la prietenele mele pe bloguri sau pe FB, din ce am auzit, din ce am experimentat la gradinița de stat, şedintele cu părinții sunt ca un război. Clasa, un teren de luptă. Inamicii, fiecare în parte. Aici, însă, am descoperit (şi mă bucur enorm) parinți paşnici.
(...)
Citește mai mult pe blogulmamei.ro!
