De o vreme am senzația că viața mea, viața noastră așa cum o știam până acum nu se va mai întoarce vreodată. Cu fiecare zi senzația devine certitudine. Nu că ni s-a petrecut vreo schimbare majoră. Nu ne-am mutat, nu plecăm încă nicăieri, nu ne-am mai luat niciun animal, nu ne-am schimbat mașina. Aparent, totul e la fel. Doar că acum nu mai avem în casă un copilaș simpatic de 1-2-3-4 ani. Nici măcar de 5 sau 6. Avem o pre-adolescentă de aproape 8 ani, care pe cât de adorabilă este uneori, pe atât de imposibil de gestionat este în alte momente, tot mai dese în ultima vreme.
Câteodată mă simt atât de neputincioasă, obosită, lipsită de speranță, încât mi-aș dori să fug și să mă întorc peste vreo zece ani, când sper eu că toate apele se vor fi liniștit. Mi-aș dori să am o baghetă magică, să o transform pentru câteva ore în copilașul ăla care poate nu făcea ordine, dar sigur avea în intenție și se bucura că i-o cer, care nu trântea uși decât pentru că nu le putea închide bine, care țipa de dureri de măsele sau de neputință. De neputință presupun că țipă și acum, doar că acum nu trece cu nurofen și nici cu jucării colorate.
Până acum susțineam că perioada 2-4 ani a fost cea mai provocatoare, pentru că atunci se modela personalitatea, se nășteau frustrările, se trasau teritorii. Ei bine, se pare că m-am înșelat grav. Tantrumurile din perioada aia par o plimbare în parc, iar problemele de atunci mă fac să zâmbesc.
Dar ca să nu bat apa în piuă, că poate sunt părinți care trec prin situații similare și ne consolăm unii pe alții, o să înșir câteva din provocările cu care ne confruntăm:
- Frici și amintiri de tot felul – frică de moarte, frica să nu ne certăm (pentru că da, ne certăm des în ultima vreme), amintirea nu știu cărui ceas de la televizor care a făcut-o să se sperie la intrarea în 2016 (adică acum un an)
- Supărări și frustrări din relația cu prietenii și colegii – Cutărică mi-a făcut nu știu ce și de aia țip eu acum. Prietena mea a fost rea cu mine acum o lună și nu pot să uit, etc
- Principiul ochi pentru ochi – X e rău cu mine, deci și eu voi fi rea cu el. Evident că explicăm și povestim la infinit pe subiect. În plus, orice îi spui se întoarce ca un bumerang. La „ai un comportament urât” replica este „Ba tu ai un comportament foarte urât”, iar asta e ceva ușor.
- Răzvrătiri pe orice intră la categoria „trebuie” – școală, uniforma de la școală, studiul la pian (ar vrea să cânte exclusiv ceea ce vrea), cântatul sub formă de repetiție (altfel cântă non-stop prin casă toată ziua). Chiar și chestiile care îi plac, dacă sunt incluse în vreo rigoare sau impunere, brusc devin indezirabile.
- Amintirea vremurilor de altădată – noi nu mai facem nu știu ce joc împreună. Ce dacă jucăm alte jocuri sau facem alte activități, nu am mai făcut acel joc. Nu mai stăm împreună toți trei decât seara. Da, pentru că tati merge la serviciu. Dar stăm în week-end-uri și seara și ori de câte ori avem ocazia.
- Dificultatea de a se descurca singură și nevoia de a mă chema la fiecare cinci minute/de a mă întrerupe din orice fac. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nici măcar nu încearcă, deși eu zic că i-am stimulat destul autonomia.
- Dorința de a culca târziu. Ar face orice altceva și s-ar culca numai la 1 noaptea. Nu știu zău ce ce facem când ieșim de sub nămeți și revenim la programul de școală.
(…)
Citește mai mult pe pisicapesarma.ro!
