Nu este? Da, bine, în regulă, înțeleg. Vrea să pară indiferentă, dar glasul o trădează. Prind un crâmpei de conversație între o persoană de decizie și o mamă al cărei copil nu a fost selectat într-un proiect. Un copil bun, talentat, care doar atunci, în acel moment, nu s-a potrivit în context. Simt în vocea ei toate temerile, toate întrebările, toate îndoielile. Oare nu e destul de bun? Oare puteam face ceva? Oare greșesc eu? Sunt și gândurile mele atunci când un rezultat la un concurs nu e cel așteptat. Temerile mele în fața unui calificativ slab la o evaluare. Sunt zbaterile prin care trece un părinte care, măcar o dată, se îndoiește. Nu de copil în sine, ci de capacitatea lui de a-l ajuta, de a-l îndruma, de a-i fi alături. De a ști că a făcut tot ce a putut.
În teorie, știm că nu ar trebui să ne îndoim de copiii noștri
Știm că nu au cum să fie toți la fel. Că nu sunt toți foarte buni și la matematică și la arte și la sporturi. Iar dacă sunt, cu mici excepții, înseamnă că sunt forțați și la un moment dat vor claca. Știm că nu calificativele sau notele de acum dau măsura reușitei de mâine. Știm că fiecare are drumul lui, care se arată la unii mai devreme, la alții mai târziu. Știm că nu neapărat școala urmată va face diferența. Nici chiar facultatea. Cu siguranță nu calificativele din ciclul primar.
(...)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Free pik
