Când mi-am luat acum vreo 7 ani carnetul de conducere din prima încercare, îmi venea sa-l pup pe polițist de bucurie. Era un nene la vreo 50 și ceva de ani, vorbea calm și frumos, iar când mi-a semnat dovada, mi-a spus atât:
– Domnișoară, greul de-abia acum începe. Și-a avut mare dreptate!
Am reușit să-l înscriu pe Andre la școală. Dar nu ne-a fost simplu. Ne-am pus un milion de întrebări, am vizitat ceva școli, am fost chiar și la psiholog pentru o testare emoțională cu scopul final de a alege o școală potrivită lui. Mai ales că încă nu are 6 ani împliniți.
Bineînțeles, a intervenit și diferența de cultură care la noi în familie joacă un rol destul de important. Soțul meu nu are încredere în sistemul nostru de stat, după ce a evaluat acuma câțiva ani niște studenți de la Politehnică. Eu nici atât. Am mai scris despre acest subiect aici.
Pe de altă parte, am vecini și prieteni portughezi, cu mamă, tată și copii portughezi care urmează aici școli de stat, chiar și licee despre care au numai cuvinte de laudă. Au învățat româna la școală, fără să aibă lecții de limbă română în privat. De fapt, nu ai să vezi portughez în România care-și duce copilul la pregătire.
Având atâtea opinii și păreri diferite, precum și oferte educaționale care mai de care mai competitive, am întrebat-o pe Oana Moraru, modelul meu în educația copiilor și pe care o urmăresc constant:
- Cum ar trebui să aleagă părinții școala potrivită pentru copiii lor? La ce să se uite, ce să caute? Cum să recunoască învățătorul potrivit de la o primă vizită? Am văzut părinți care aleg după câți olimpici are școala la final de an, alții se duc direct la privat fără să mai stea pe gânduri. Există vreo strategie sănătoasă sau contează mai mult instinctul de părinte?
Într-o lume mai funcțională decât societatea noastră, ar exista în orașul fiecăruia 10-12 modele de filozofie educațională: școli cu accent pe academism și specializări înalte, școli pentru copiii care gândesc când se mișcă, modelând și construind, școli în care artele frumoase devin canalul creșterii intelectuale, școli axate pe tehnologii, inginerie, informatică sau pe conectare emotional-spirituală. Curricula de bază ar fi aceeași, dar cu ramificări dezvoltate pe stilul și predispozițiile fiecărui copil.
În România, pentru că nu există această ofertă normală, părinții și profesorii au căzut în polemici absurde sau au dileme artificiale, de tipul ”care școală e mai bună”. Mai bun este ceea ce i se potrivește fiecăruia, presupunând că eu, ca părinte ajutat și de profesori, pot să mă dau doi pași în spate și să văd obiectiv cine este copilul meu.
Sunt părinți cărora le-am recomandat școli tradiționale, pentru că am văzut în copiii lor predispoziții academice înalte, un nivel de reziliență și autocontrol suficient cât să reziste unor provocări mai aride, dar bine susținute logic și pline de semnificație pentru harta lor mentală; sunt și familii cărora le-am sugerat medii mai bine ”unse” din punct de vedere uman-relațional, pentru că am simțit că în structura personalității copilului respectiv există potențial realizabil numai în măsura în care este bine susținut emoțional.
Cât privește privat/statul, există deja școli private care au luat-o pe calea bătută a modelului public: cu profesori de acolo, cu teme multe și suprasolicitante, cu exigențe academice de tip memorează-aplică. Există și școli private care au ieșit din curriculum-ul național, și altele care încearcă să hibridizeze programele românești cu tendințe europene în abordare.
Deci, la noi nu s-au diversificat filozofiile educaționale, ci doar s-au polarizat. Asta arată că noi încă nu am conștientizat cum fiecare om are niște date naturale care trebuie stimulate, către împlinirea lor, conform stilurilor proprii de învățare, conform nevoilor emoționale, conform tipologiei temperamentale și chiar de caracter. Asta înseamnă, mai departe, că noi nu am internalizat câte modele posibile de reușită sau succes în viață există. Am rămas în modelul academic și al specializării înalte pe care, înainte de 1989, școlile îl afișau ca standard unic de realizare, tocmai pentru că existau interese deliberate de a forma o masă mare de oameni cu complexe de inferioritate, muncitorii simpli care învățau din școală, prin comparație cu cei care reușeau mai mult, să se mulțumească cu mai puțin și să fie buni funcționari la banda de producție a nomenclaturii comuniste.
Pentru părintele simplu, sfatul meu este să afle cât mai devreme cine e copilul lui, să apeleze chiar la specialiști pentru un feed-back obiectiv și să caute omul și mediul care îl înțeleg. Pentru că nu e întotdeauna posibil, singura șansă este ca noi, acasă, în familie, să îi arătăm mereu copilului că știm cine e, ce nevoi are, ce direcție îl face fericit și să îi oferim stimuli și experiențe care îl avantajează. De cele mai multe ori, chiar dacă școala nu satisface aceste nevoi, familia este suficientă. Numai că și aceasta, uneori, furată de curentul cultural dominant, ajunge să își judece copilul prin lentilele unice ale școlii. Mare atenție la echilibrul: ce poate să-mi dea statul sau societatea pentru copilul meu și ce pot face eu, cu adevărat, autentic și necondiționat pentru el. Despre asta voi vorbi în atelierele mele aplicate.
Dat fiind acestea, am decis școala. Una aflată în vecinătatea casei noastre, cât mai apropiată stilului nostru de a ne crește copiii. Credem noi acum, căci vom vedea de la anul cum va fi.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
Foto: Freepick
