Ne facem loc cu greu prin pânza de oameni care se țese de-a lungul coridorului lung și impunător, păzit de picturi prețioase și coloane uriașe. În fiecare an mergem să luăm lumină de la biserica unde ne-am căsătorit și am botezat-o pe Ana. Deși, de când lângă bisericuța mică de lemn s-a înălțat ditamai catedrala, parcă s-a dus jumate din farmec. Vorba cântecului, Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici. Nouă ne-a rămas încă nostalgia și încercăm să ne adaptăm.
E sufocant de multă lume. Ea e încă mică, chiar dacă se apropie de 1,40 cm, așa că încerc să îi fac un pic de loc în jur. Deodată, simt că îmi scapă din mână și o văd că se furișează abil prin puhoi, până la băncuța de lemn pe care se trântește ușurată. De vreo două zile se tot vaită de durere de picior, iar de când am intrat pe poarta bisericii șchioapătă vizibil. Așa că banca a venit la fix. Nu și privirile pe care le-am simțit aruncate. Parcă am auzit și rumoarea iscată, ca și cum gândurile oamenilor prinseseră glas. Ia uite, ce copil needucat. Atâția bătrâni stau în picioare și ea a obosit. Ce neobrăzare, să stai jos la slujba de Înviere. Halal educație și șapte ani de acasă. Vai de noi cu generația asta de obosiți. Asta am crezut eu că umbla în mintea celor din jurul nostru. Brusc, mi s-a făcut rușine.
(...)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
Sursa foto: Pixabay
