În ultimii doi ani am renunţat aproape complet la maşină şi mergem foarte mult pe jos sau cu RATB. Motivele pentru care am făcut această alegere o să vi le spun în câteva articole viitoare. Astăzi vreau să vă povestesc cât de schimbată am găsit lumea pe am părăsit-o, să spunem, în urmă cu 16 ani, când mi-am cumpărat prima maşină.
Pe vremea aia aproape toată lumea citea în autobuze sau metrou. În general cărţi dar şi foarte multe ziare, integrame, publicaţii săptămânale… Nici eu nu făceam excepţie de la regulă aşa că mi s-a părut absolut normal că atunci când le-am prezentat fetelor transportul în comun să le spun şi ce pot să facă în timpul acela mort, respectiv să citească o carte.
Ei bine, aici începe cu adevărat intriga acestui articol pentru că sunt absolut siderata de numărul mare de persoane care mă felicită pentru că am copii care citesc. Prima dată am zâmbit fericită, era o zi frumoasă de vară, mergeam la piscină aşa că aveam chef de vorbă şi am glumit puţin cu doamna care a făcut remarcă.
Însă când aceste comentarii au început să devină obişnuinţa au început cumva să mă deranjeze. Adică întotdeauna am apreciat un compliment şi mi-a făcut plăcere însă când e urmat de văicăreli şi de comentarii negative la adresa propriilor copii, asta chiar mi se pare inacceptabil.
Nu-i ok că tu, în calitate de părinte să te plângi că ăla micu’ nu citeşte, că stă toată ziua pe telefon, că nu-i place şcoala şi că nu ştii ce să te mai faci cu el.
Şi totuşi, majoritatea părinţilor nu înţeleg asta. Nu realizează cât de important este să te preocupe viaţă şi activităţile copilului tău, că dacă a ales între carte şi telefon de fapt tu eşti cel care l-a împins în această direcţie.
Copiii nu au capacitate de decizie, de-asta suntem responsabili pentru ei până împlinesc 18 ani. Să-l încarci pe un copil cu responsabilitatea propriei vieţi este o dovadă de imaturitate şi iresponsabilitatea din partea părintelui.
Degeaba ne plângem de şcoală, de sistem, de profesori şi de programă atâta timp cât în momentul în care îi trimitem la şcoală cei mici sunt deja defecţi. Nu ştiu să-şi folosească mâinile la altceva decât să dea cu degetul pe ecran, nu ştiu să ţină un creion în mână, să taie cu foarfecă sau să stea 5 minute fără să facă nimic.
Adevărul este că marea masă a părinţilor se preocupă doar de nevoile vitale ale celor mici, gen haine şi mâncare, lăsând la voia întâmplării toate celelalte abilităţi pe care copiii au nevoie să şi le dezvolte.
Departe de mine intenţia de a judeca pe cineva, ştiu că avem cu toţii limitele noastre şi ştiu că nu ne învaţă nimeni să fim părinţi.
Însă când, ajunşi în punctul în care ne dăm seama că educarea copilului ne depăşeşte cu mult competențele, oare nu e normal să ne îndreptăm toată atenţia către şcoala?
Având atâtea generaţii care eşuează la BAC, care sunt pur şi simplu debusolate şi dezorientate fără să ştie ce au de făcut în viaţă, oare asta nu e dovada că şi noi, părinţii, am picat cu brio examenul de a ne educa copiii? E realist şi obiectiv să dăm vina pe şcoală şi pe sistem?
Să acuzăm programa greoaie în loc să recunoaştem că de fapt nu ne implicăm? Că e mai uşor să dăm vină le profesori în loc să admitem că am lăsat responsabilitatea educării copiilor noştri pe mâna altcuiva?
Dacă pe noi nu ne-a preocupat 7 ani, 10 ani, 18 ani să punem o carte în mâna copiilor noştri şi ne minunăm că alţi copii chiar fac chestia asta, oare nu e evident că această scăpare trebuie compensata cumva?
(…)
Citește mai mult pe meseriadeparinte.ro!
