Copilaşul meu de patru ani stătea în pat când s-a întors brusc cu faţa la mine şi m-a întrebat: unde e Toto?
Sunetul lui a sunat întâi a dezamăgire, apoi a revoltă, furie şi disperare. Toto este păturica lui cu cap de tigru, pe care o ţine în braţe când doarme de când se ştie.
Tati s-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre scări, să coboare la parter să îl caute pe Toto, cu toate că ştiam că nu l-am văzut prin casă toată după-amiaza.
Copilul s-a uitat iar la mine, adică prin mine, şi a ţipat strângându-şi pumnii: ştiu unde e Toto! L-am uitat la Mihai în maşină!
Numai că Mihai e unchiul care stă la 500 de kilometri depărtare şi am realizat pe loc: va fi prima noapte fără Toto! Prima noapte fără Toto, pe care micuţul meu o va ţine minte toată viaţa!
Desigur, l-am mai pierdut pe Toto până acum, dar l-am găsit de fiecare dată înainte de culcare, chiar dacă după ore de căutări.
► Citeşte şi Despre jucăria de care copilul nu se desparte niciodată. Cum procedăm cu ea?
După exclamaţia plină de furie a urmat haosul: a strâns din dinţi, a urlat, a început să dea din picioare şi din mâini şi să urle: Eu nu dorm fără Toto! Nu mă pun în pat, dacă Toto nu e aici! Nu mai dorm niciodată! Şi din nou lovituri, ţipete, dinţi strânşi.
Atunci a intrat şi tati în dormitor, după căutarea zadarnică, şi s-a uitat la mine întrebător: mami, ce facem acum?
Nu ştiu dacă m-am uitat înapoi la el cu înţelepciune şi cu încredere, dar asta am simţit. Pentru că, exact atunci, când am avut nevoie cel mai mult, mi-am amintit de analogia trenului.
Analogia trenului nu era o teorie nouă, era o teorie de care eu auzisem când mergeam la psiholog, înainte chiar de a avea copii. În acea perioadă, am încercat de fiecare data să o aplic propriilor mele emoţii, iar acum, faţă în faţă cu micuţul meu care se simţea ca un peşte pe uscat, devenise singurul lucru care putea funcţiona.
Ce este analogia trenului?
Stările negative sunt tuneluri, iar noi suntem trenuri care trecem prin ele – trebuie să trecem prin întuneric, ca să ajungem la lumina caldă şi liniştitoare din capăt.
Sună simplu, dar este destul de greu de pus în practică.
Unde greşesc părinţii bine intenţionaţi
Problema noastră, a părinţilor, este că adesea încercăm să oprim copilul din călătoria prin tunelul emoţiilor.
Spre exemplu, faţă în faţă cu tantrumul copilului meu, aş fi putut spune cu uşurinţă:
E vorba de o singură noapte. Mâine îl aducem înapoi
Avem atât de multe jucării, dormi cu alta!
O să fie bine, îţi promit.
Într-adevăr, nu l-aş fi minţit cu nimic, dar nici nu l-aş fi ajutat.
Atunci când copilul nostru este furios, plânge, îi este teamă, se simte ruşinat, vinovat – noi obişnuim să le oferim argumente logice. Le explicăm de ce exagerează şi cum se va rezolva situaţia, în final. Încercăm să îl ajutăm, dar, dacă este să gândim mai bine şi mai realist, realizăm că de fapt aşa nu ne ajutăm decât pe noi, pentru că ne simţim vinovaţi de tristeţea lui.
Noi suntem cei care îşi doresc ca ei să nu mai plângă. Nu ei!
Să ne întoarcem la analogie: dacă emoţiile sunt tuneluri şi noi suntem trenuri care trec prin ele, atunci ESTE NEVOIE ca noi să ne continuăm drumul până la capăt.
Ceea ce noi, adulţii, încercăm să facem în astfel de situaţii, este să ieşim cât mai repede din tuneluri. Mai mult, închidem ochii şi pretindem că nici nu suntem în acele tuneluri. Totul e bine, mulţumesc de întrebare.
Uneori, în astfel de situaţii, ne luăm repede o îngheţată, bem un pahar cu vin, facem rapid cumpărături, ne jucăm pe telefon şi ne uităm cu gândurile departe în homefeed-ul din Facebook – doar pentru a ne gândi la altceva în afară de problemele noastre.
Dar niciun dintre aceste lucruri nu ne scoate din tunel, nu e aşa?
În final, când ne lăsăm pradă emoţiilor şi ţipăm, urlăm şi plângem, ne simţim dintr-o dată mult mai bine.
La fel este şi în cazul copiilor. Nu îi putem învăţa că există o ieşire ascunsă, pentru că de fapt nu este aşa. Nu e altă ieşire decât PRIN tunel, şi este responsabilitatea noastră să îi ajutăm să facă asta.
De aceea, nu i-am spus niciun cuvinţel copilului meu. Am stat lângă el, l-am ascultat cum ţipă, i-am privit pumnii strânşi, l-am văzut dând din picioare. În final, când furtuna a trecut, am început să îl mângâi uşor pe spate – în tăcere. El a continuat să plângă… şi să străbată tunelul… Până nu a mai avut lacrimi.
Atunci am simţit nevoia să îi spun că totul este în regulă şi l-am întrebat dacă vrea să punem la punct un plan, împreună. I-am spus că ştiu că noaptea aceasta va fi foarte grea, dar poate dacă ne vom gândi la ceva, va fi mai uşor. (Dacă i-aş fi sugerat asta mai devreme, probabil ar fi explodat. Dar pentru că am aşteptat să străbată tunelul, am reuşit).
Copilul meu şi-a ales atunci alte două jucării diferite, alături de care să doarmă, şi m-a rugat să îi citesc încă două poveşti, pentru a-i face noaptea mai uşoară.
Mai târziu, când l-am sărutat de noapte bună, mi-a spus împăcat: Voi fi bine în noaptea aceasta!
Da, copilul meu, vei fi bine!
Pentru că aşa se formează un adult puternic
Dacă aş fi dat fuga imediat spre Mihai, să i-l aduc pe Toto, nu l-aş fi ajutat să fie mai puternic. Nu aş fi făcut asta nici dacă i-aş fi spus că ceea ce se întâmplă nu este important. Pentru că, în acel mod, i-aş fi transmis că durerea lui nu are relevanţă şi că luptele pe care el le duce nu trebuiesc luate în serios.
Dar stând alături de el şi lăsându-l să străbată tunelul, dându-i voie să simtă panica şi disperarea, l-am întărit, ca adult.
Să nu uităm aşadar de rolul nostru, ca părinte. Data viitoare când copilul tău sinte furie, supărare, frică, nervi, tu trebuie să îi conferi susţinere în lupta cu frustarea
- să le permiţi lacrimilor lui să curgă
- să îi arăţi empatie
- să îi permiţi să înveţe lecţiile de viaţă în mod natural
- să îl ţii de mână în drumul prin tunel.
Responsabiliatea noastră, ca părinte, nu este să ne facem copilul să înceteze cât mai repede să plângă. Lacrimile sunt semnele că eşti un părinte de succes.
Aşa că mângâie-ţi copilul pe spate. Aşează-te liniştită lângă el şi ţine-l de mână în tunel. Te vei asigura că eşti alături de el când va vedea lumina caldă de la capătul acestuia.
