Tati, stai, oprește-te, e rece! Tati, te rog, gata, e receeee, nu îmi place! Sunt cuvintele pline de speranță, apoi de revoltă, adresate tatălui de un băiețel de maximum 3 ani și jumătate. Scena se petrecerea la malul mării, unde copilul intrase să își umple găletușa cu apă. Tatăl, aflat în spatele lui, s-a gândit să facă o glumă și a început să arunce cu apă. Cel mic nu a gustat gluma și a început să alerge pe mal și să își roage părintele să înceteze.
Tatăl părea că se distrează copios, așa că a continuat să arunce cu stropii reci – da, apa chiar era rece, mie una așa mi s-a părut.Anei nu, dar depinde de organism. Copilul, tot mai iritat, a început aproape să plângă și să alerge până a ajuns pe mal, unde a putut alerga mai cu spor din calea atacatorului său.
►Citeşte şi Copilul meu nu este obligat să distreze pe nimeni
Recunosc că am privit scena plină de amărăciune. M-am întrebat unde era empatia tatălui în acele momente. Cum îi transmitea el încredere și suport emoțional fiului său.
Știu că multe gesturi le facem din neglijență, din neatenție, din reflex sau poate pentru că și cu noi s-a glumit așa când eram mici. Nu am fost învățați că merităm respect, că avem dreptul la granițe personale, că avem voie să nu ne placă sau să nu ne dorim ceva.
(…)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
