Sa intri la scoala, in Canada, poate fi o provocare pentru o mamica a carei fetita a urmat scoala primara in Romania. Ce diferente exista intre cele doua sisteme de invatamant? Vreo 7.782,5 de kilometri, pe cale aeriana, si cativa ani lumina ca si concept. Insa mai multe detalii le puteti afla de pe blogul Adei Petre…
Doamne, ce zi a fost asta! Ziua testului.
Cand vii in Canada, ca sa-ti inscrii copilul la scoala, trebuie sa treci pe la un centru care se numeste “We Welcome the World”. Noi ne-am dus acolo la cateva zile dupa ce am aterizat. Ei au stat de vorba cu noi, au completat cateva formulare, am semnat in vreo trei locuri, ne-au programat pentru o evaluare pe 7 noiembrie si ne-au dat o hartiuta cu care sa ne prezentam la scoala de care apartinem. Ca si in Romania, trebuie sa apartii de o scoala ca sa mergi la ea si pe aici nu tine faza cu flotantul. Nu prea ai de ales decat intre scoala publica si scoala privata. Iar publice sunt de mai multe feluri. French Immersion – cele cu predare in engleza si in franceza, jumi-juma, sa nu se supere nimeni. Catholic – unde se zice ca-s ceva mai seriosi, au uniforme, dau si teme, dar baga religie la greu. La scolile catolice nu te primeste daca esti de alta confesiune decat dupa clasa a sasea. Cum noi suntem ortodocsi si interesul nostru e sa ducem ambii copii la aceeasi scoala din toamna viitoare, iar scoala catolica oricum e mai departe de casa noastra, ne-am dus fericiti la cea de peste bulevard, din parcul de vis-a-vis de cel in care locuim noi. Despre cum stam, in alt episod, acum ne concentram pe scoala (sper ca nu v-ati plicitisit de posturile astea cu scoala din Canada, azi e ceva mai complex…). Cand am ajuns acolo, aveau deja dosarul Irinei in mail. Directoarea scolii a iesit din biroul ei, a facut cunostinta cu noi, ne-a poftit in biblioteca si apoi ne-a luat la descusut. Cum e copila, cum e scoala in Romania, ce-i placea cel mai mult, la ce se pricepe.
Eu de cate ori vorbesc despre scoala Irinei, ma apuca plansul. Nu pentru ca ar fi trecut Irina prin vreo trauma iremediabila, cred ca mai degraba trauma este a mea. Asa ca am povestit ce frustrant e sa reiei scoala primara la 36 de ani, ce de teme primesc copiii in Romanica si cum presiunea maxima e pusa pe performanta si nicidecum pe placerea de a invata. Povesteam si lacrimile mi se innodau sub barbie. Doamna directoare mi-a impins discret cutia de servetele mai aproape si mi-a zis: nu va faceti griji, aici abordam altfel lucrurile.
(…)
Irina merge la o scoala destul de mare si de serioasa, in care sunt incluse si clase de gradinita (grupa mare si grupa pregatitoare, pe aici grupa mica nu exista decat la privat sau in crese de stat numite daycare, cu o lista de asteptare serioasa si relativ putine locuri. Mhm. Exact asa, se intampla si la case mai mari. Diferenta este ca dintr-un salariu se poate trai relativ decent, ceea ce le permite mamelor sa stea acasa cu copiii si sa-i duca la diverse activitati in playschools, cum e gradi la care merge Lia, sau pe la centrele comunitare pana pot incepe Junior Kindergarten – ceea ce e echivalentul grupei mari. JK este cu program normal si nu costa). Au si clase mai mici pentru copiii cu nevoi speciale care sunt luati din fata usii si adusi la scoala cu un autobuz al scolii. Acelasi autobuz ii aduce si pe copiii care stau la mai mult de un kilometru de scoala. Noi stam la 650 de metri, asa ca ni s-a comunicat vesel ca scoala la care merge Irina incurajeaza mersul pe jos, ca s-a demonstrat statistic ca mersul per pedes la scoala face bine la cap, ajuta la oxigenarea creierului si se pune ca activitate fizica pentru generatia de plozi comozi care s-au nascut cu fundul in masina.
Toate bune si frumoase, Irina a inceput scoala a doua zi dupa turul de onoare si deja s-a facut luna de cand avem scolarita in clasa a patra spre a cincea.
Dar azi a fost ziua testului de evaluare. Nu doar pentru Irina, ci pentru intreaga familie. Azi si nu pe 7, pentru ca pe 7 la consulat e inchis si aveam treaba la consulat (si asta e tot din alt episod), asa ca am reprogramat.
(…)
Azi aveam programare la 8.30 pentru evaluare. Fuseseram avertizati ca va dura destul de mult, asa ca ne-am dus pregatiti sufleteste. Am intarziat vreun sfert de ora, pentru ca Autostrada 401 se aglomerase deja (credeti ca se circula nasol in Bucuresti? Heh… aici Autostrada 401 e supranumita “Parcarea 401”. Are 12 benzi…), dar tot cu zambet am fost intampinati de Nora.
– Nu-i nimic, nu va faceti probleme. Luati loc, o chem imediat pe doamna profesoara.
Irina se inverzise pe dinauntru, dar zambea, ca atunci cand era vanata de frica si-i clantaneau dintii in apa marii, dar nu se dadea dusa.
Ne-au invitat intr-un birou, au stat un pic de vorba cu noi toti. In ce clasa era Irina, cati copii erau in clasa, ce materie i-a placut cel mai mult, la ce se descurca ea cel mai bine.
La inceput puiul mamei a raspuns un pic agresiv, nici nu trebuia sa vorbeasca Nora romaneste ca sa se prinda ca miss Artag o cam ia in balon. Asa ca i-a explicat foarte frumos si cu zambet:
– Vreau doar sa te cunosc. Nu stiu nimic despre tine si nu vorbesc romaneste, dar vreau sa inteleg cine esti, te rog sa ma ajuti.
Copila s-a mai calmat. Potrivit bunului meu obicei, povestind despre scoala Irinei, iar m-a apucat plansul.
– Why are you crying? a intrebat Irina, brusc bilingva.
– Because she loves you, a explicat Nora.
Adevarul e ca n-am motive de plans. Cu toate astea, nu ma pot abtine. Pentru ca Irina chiar e un copil grozav, care a avut ghinion. Ghinionul de a nimeri intr-un sistem care pune mai multa valoare pe cantitate, pe performanta cu orice pret. Individul nu conteaza in scoala romaneasca decat in masura in care face performanta. Nu faci performanta, nu existi. Pentru invatatoarea ei, Irina n-a existat decat atata timp cat a fost intre cei de la after-school. Cand am retras-o de la after-school, brusc n-a mai facut fata presiunii, a pierdut trenul, a ramas in urma, n-a mai putut rezista ritmului clasei, ce sa mai, prin ianuarie anul asta, doamna imi explica toate astea de fata cu ea. Ea se facuse mica intr-un colt, aproape se lipise de tabla, plangea deznadajduita, covarsita de rusine si de teama si de senzatia clara ca a incurcat-o, urma sa se intample clar ceva rau de vreme ce Doamna spunea asa ceva despre ea.
Nu s-a intamplat nimic rau, s-au intamplat cateva ore de meditatii si apoi teme cu buni pana la sfarsitul clasei a treia. Dar pentru Irina scoala din Romania a fost o pedeapsa continua, un loc unde nu era luata in seama si de unde nimic bun nu putea veni. Poate de aceea, cand a fost intrebata, a spus ca materia ei preferata la scoala ei a fost educatia tehnologica, dar cel mai bine s-a descurcat la sport.
Dupa inca vreo cateva intrebari in plus, Irina a plecat cu Jennifer intr-o sala de clasa. Nora a continuat sa ne intrebe despre Irina. Ii vorbim in romaneste? E important sa le vorbim copiilor romaneste, pentru ca studiile spun ca limba materna trebuie pastrata, e considerata “personal heritage”si toate cunostintele din limba materna se transfera usor in limba engleza. Ne-a explicat ca e important sa nu o presam in nici un fel pe Irina, sa o lasam in ritmul ei, sa nu ne facem probleme in privinta performantei ei scolare, acum important e sa ii placa la scoala, sa isi faca prieteni, sa devina fluenta in engleza, sa capete autonomie. Vor fi oameni care o vor ajuta, in functie de evaluarea de azi ei vor transmite un raport profesorilor cu care Irina intra in contact. Exista settlement workers care pot interveni daca e nevoie. Dar nu pare sa fie, ca iata, fata se descurca. Intelege cam tot ce i se spune, e in stare sa raspunda. Nu trebuie decat sa ne relaxam, suntem intr-o tara buna, care are grija de copii. Nici nu mai stiu de cate ori m-a intrebat daca am nevoie sa vorbesc cu cineva, sau daca Irina are nevoie sa vorbeasca ea cu cineva despre schimbarile din viata ei, despre dorul ei de casa, despre lipsa bunicilor si a tatalui ei biologic, despre ruperea ei de prieteni.
– Si tu ce faci acum? m-a intrebat.
– Nimic.
– Sunt sigura ca faci foarte multe. Sunt si eu mama si stiu cum e.
Brusc, discutia a devenit despre mine. Despre cine am fost si cine vreau sa fiu. Despre cum as putea sa pornesc aici o viata noua. Multe sfaturi, multe “si eu am fost in situatia ta, stiu cum e, pe mine m-a ajutat asta… si asta… si asta. Poti sa suni aici si aici si aici. Intra pe net si cauta organizatia X, iti mai dau eu niste foi inainte sa pleci…Ati aplicat pentru alocatia copiilor? Nu? Ok, o sa va contacteze cineva sa va ajute cu aplicatia asta. fa-ti timp pentru tine. Nu poti sa-ti aduci cartile din Romania? Dar sunt carti multe si aici. Mergi la biblioteca, poti sa scrii si sa citesti, cauta ajutor in comunitate, nu sta singura, nu vrei sa vorbesti cu cineva? sunt ziare romanesti, de ce nu incerci? Stiu eu pe cineva, o sa vorbesc eu. Hai, respira, It’s ok. You are in a good place. Relax!”
(…)
Citeste mai mult pe injoaca.ro!
Foto: Pixabay.com
