Da, știu, sună dur, oripilați-vă, duceți mâna la ochi și faceți cruce cu limba de trei ori în cerul gurii. Asta nu va schimba cu nimic lucrurile. Nu va schimba că acceptăm copiii cu nevoi speciale doar pe hârtie, că dă bine un pic de toleranță. Nu va schimba nici faptul că îi numim „handicapați” în discuțiile de zi cu zi. Nici că nu ne-am dori un astfel de copil în clasa copilului nostru. Și nici că școlile, directorii, inspectoratele și mai sus nu fac absolut nimic să schimbe gradul de acceptare și toleranță față de acești copii.
Clasele în care sunt acceptați sunt un fel de ciuca bătăii, nici nu se pune problema să le facem loc printre „elitiști”, că ne strică firma și e păcat. Știți, punctajul la final de an, reputația, nu dau bine ăștia, lasă, să fie pe hârtie la Minister acolo, că noi dăm din coate și scăpăm de ei. Inutil să vă amintesc recentul episod în care o clasă întreagă de părinți a manifestat să fie excluși copiii cu nevoie speciale din clasa copiilor lor. Cam ăsta e nivelul la care ne aflăm.
►Citeşte şi Viata cu un copil cu handicap
Bătălie pierdută înainte de a începe
Acum un an, am mers la Ruxandra, prietena mea, mami de trei copii minunați – doi tipici și Olguța, o fetiță cu nevoi speciale. La telefon, Ruxandra m-a rugat să o însoțesc la grădinița de la colț. Ar fi vrut să discute despre înscrierea Olgăi măcar la program scurt și îi era teamă să meargă singură. Avea nevoie să știe că mai e cineva cu ea. Așa e cu instituțiile de stat. Ca într-o arenă, în care te temi să intri singur, că nu știi dacă mai ieși viu.
(…)
Citeşte mai mult pe pisicapesarma.ro
