Fiecare părinte se întreabă măcar o dată pe zi dacă face treabă bună, dacă îşi pregăteşte copilul pentru viitor, dacă va fi el un adult echilibrat, dacă va fi fericit, dacă îşi va găsi drumul în viaţă. Mă gândesc şi eu la lucrurile astea, mai ales când, în anumite situaţii, văd că mergem contra curentului, că facem invers decât ceilalţi, când nu pun mare preţ pe educaţia academică, nu lucrez „suplimentar” de la clasa pregătitoare, nu o învăţ să scrie la calculator şi nici nu o forţez să citească mai mult decât vrea ea, când am răbdare cu mofturile şi încăpăţânările ei (când am, că n-am mereu), când îi cer părerea şi nu consider niciodată că eu ştiu mai bine, când sunt sinceră cu ea până la brutalitate, în opinia unora.
De fiecare dată, mai ales în situaţii delicate sau grele, primesc răspunsul. Sub forma unei lecţii de la ea. Ieri am avut o seară cu o stare mai proastă, din varii motive şi le-am mărturisit asta ei şi Pisicului, cerându-le puţin spaţiu şi mai multă înţelegere. Şi ea, copilul de 7 ani, se aşază lângă mine pe covor, îmi ia faţa în mâini şi îmi spune că e normal, că şi ea se simte rău uneori, dar că e bine să spun ce mă doare şi va trece mai uşor. Şi stă lângă mine şi mă încurajează cu blândeţe şi spune exact ce am nevoie să aud. Eu aproape uit de la ce plecasem şi mă minunez de cât este de profundă, de cum ştie exact ce să îmi spună, de câtă maturitate dă dovadă. Ea se uită cu ochii plini de lacrimi în ochii mei la fel şi îmi spune „tu m-ai învăţat aşa, mami. Tu mi-ai spus să spun atunci când mă deranjează ceva, tu mi-ai spus să vin la tine că voi găsi mereu sprijin, tu mă asculţi mereu şi mă ajuţi să mă liniştesc. Aşa o să fiu şi eu mereu lângă tine când o să ai nevoie şi o să stau cu tine cât o să ai nevoie.” Şi stă şi îmi vorbeşte cât şi ce am nevoie şi apoi mă provoacă la joacă fizică şi la râs, pentru că este ceea ce avem nevoie amândouă. Şi eu atunci ştiu şi simt că e bine.
Mai ştiu asta când o văd cu câtă grijă şi atenţie se poartă cu copiii mici, cum îi supraveghează, are răbdare cu ei, se joacă, îi alintă sau îi învaţă, după caz. Şi când se plictiseşte îi predă subtil unui adult, fără să îi abandoneze sau să îi repeadă. Ştiu că suntem pe drumul bun când o văd cum îşi gestionează conflictele cu ceilalţi, când cedează uneori, dar ştie şi să îşi apere punctul de vedere când e cazul. Când văd că în mai toate situaţiile este loc de negociere, deşi personalitatea ei puternică părea că ne va pune capac la un moment dat. Ştiu că facem bine când o văd cum ştie să spună „te rog”, „scuzaţi-mă” şi „mulţumesc”, când se duce singură să întrebe, să rezolve, să ceară ce are nevoie, fără să o trimit eu, cu atât mai puţin să o forţez. Când o văd cum se poartă cu animalele, cu respect şi grijă, chiar şi cu un biet melc ieşit după ploaie. Când nu face gafe, ştie să nu strice surprize sau bucurii, dacă primeşte un cadou pe care îl mai are mulţumeşte frumos, se bucură de el şi îmi face subtil cu ochiul, apoi îmi spune că nu a vrut să îl dezamăgească pe cel care i l-a adus. Sau când i-am făcut surpriză pe când ea era plecată în excursie – i-am montat la bunici un loc de joacă gonflabil cu apă de care s-a bucurat nespus şi abia a doua zi ne-a mărturisit că doamna îi arătase pozele puse de mine pe FB, dar şi-a dorit să nu ne strice bucuria surprizei. Când nu face rău cu bună ştiinţă fiinţelor care o înconjoară, când împarte aproape mereu ceea ce are (mai puţin când intră în competiţii copilăreşti şi se ambiţionează). Când ştie să obţină ceea ce vrea şi îşi cere drepturile inclusiv în faţa adulţilor. Când se gândeşte şi la cel de lângă ea, indiferent că suntem noi, alţi membri ai familiei sau prieteni – adulţi sau copii. Când vorbeşte dezinvolt şi deschis, răspunde frumos dacă este întrebată ceva şi dacă nu vrea să răspundă găseşte o modalitate să nu o facă.
(...)
Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!
