Fricile sunt normale și este esențial să acordăm importanță fricilor copiilor noștri. Trebuie să-i arătăm copilului că îl înțelegem, că suntem alături de el și că îl ajutăm să-și învingă frica pe care o are. Poate că, pentru noi, adulții, fricile copiilor noștri par mici, dar pentru ei par a fi mari și incontrolabile.
Despre fricile copiilor a vorbit și Urania Cremene, expert în parenting, pe rețelele sociale, spunând că niciun copil nu e prea „mare” ca să nu mai simtă frică și nicio frică a copilului nu e atât de mică încât să nu fie băgată în seamă de părinți.
„Dacă eu am văzut monstrul verde sub pat, atunci mami de ce îmi spune că nu există monștri?”
„Dacă mie mi-e frică de câinele mic al vecinilor, atunci tati de ce îmi zice că eu sunt mai mare decât el și că nu ar trebui să-mi fie frică?”
Deși credem că îi ajutăm să-și depășească fricile când le spunem astfel de vorbe, copiii pot crede că e ceva „greșit” cu ei și pot ajunge să se îndoiască de ceea ce simt.
Dar cum să îi pregătim de acasă pentru injecție, fără să mai plece și de data asta plângând în hohote din cabinetul doctorului? E suficient să le spunem „N-o să doară!” sau „Hai că suflă mami și o să fie bine!”?
Și ce să le mai spunem ca să-i convingem să intre în cadă, când ne spun că vin balaurii dacă închid ochii și îi spălăm pe cap? Ce altceva decât „Balauri sunt doar în povești!” sau „Haide, ești fetiță mare, nu te mai prosti!”
► Citește și Oana Moraru, despre fricile normale ale copiilor, pe fiecare categorie de vârstă
Să le ignorăm fricile și să ne prefacem că nu-i auzim când spun pentru a suta oară că nu vor să doarmă singuri?
Să-i împingem de la spate să mângâie animalele de care se tem, doar ca să simțim că avem copii care stau pe picioarele lor?
Să-i facem de râs în fața altor copii mai mari sau mai puternici, în speranța că se vor îmbărbăta și vor inspira curaj în loc de aer?
Am putea urma oricare dintre metodele de mai sus, dar niciuna nu îi va ajuta pe copii la modul real.
Pentru că atunci când un copil simte frică, iar noi îl rușinăm în fața altora sau ne purtăm cu el de parcă ar fi invizibil, mesajul care ajunge la el este: „Dacă mami și tati zic că ce simt eu e greșit sau n-are sens, atunci de ce mai e important ce cred eu?”
În schimb, primul lucru de care are nevoie sunt brațele deschise ale părinților, însoțite de vorbe calde precum:
„Știu că ți-e frică. Sunt aici, lângă tine, dacă ai nevoie să vorbești despre asta.”
Copilul tău ce frici are? Cum ai reușit să-i învingi frica?
