Astăzi, pentru prima oară, pe Mark l-a luat de la școală doamna care ne ajută la curățenie. Și deși școala e la 3 minute de mers pe jos și eu, personal, îi arătasem doamnei unde este școala și Mark știa ce și cum șamd, m-am trezit de dimineață gândindu-mă, stresat, că dacă ceva nu funcționează cum trebuie și rămâne copilul pe la școală?
Sigur, în timpul acesta, creierul rațional îmi tot trimitea mesaje liniștitoare:
– E ok, nu are ce să se întâmple, e doar frica ta de părinte. Mark știe cum arată doamna R. și în cazul puțin probabil în care dânsa nu ar ajunge, o va ruga pe învățătoare să te sune și poți ajunge acolo în 15 minute. Totul e sub control, poți să te relaxezi.
Ceea ce și reușeam să fac. Pentru vreo 10 secunde, până când partea emoțională a creierului îmi transmitea și ea mesajele ei liniștitoare:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Pe drumul spre casă, la fel. În capul meu se desfășura următorul dialog:
– Dacă s-a întâmplat ceva?
– Ok, hai să vedem: ce s-ar fi putut întâmpla?
– Nu știu. Ceva…nasol.
– Nu s-a întâmplat. Și dacă s-ar fi întâmplat să nu poată să-l ia pe Mark de la școală, el tot ar fi în siguranță și ai fi aflat până acum.
– Ai dreptate.
– ………
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Am mai spus-o, dar nu mă voi sătura niciodată s-o tot spun: știu, din păcate, că până voi muri, indiferent cât de bine vom fi noi, cât de bine va fi el, cât de fericit sau de liniștit îl voi ști, o părticipă din creierul meu (pe care eu o denumesc “creierul părintesc”) va fi mereu…MEREU, în alertă:
– Ce face? E bine? De ce n-a sunat? E bine? Îi e foame? A mâncat? Are aia grijă de el? etc
Faptul că nu voi acționa în vreun fel în urma acestor alarme permanente, cred că mă face un părinte echilibrat. Faptul că am acest reminder permanent, cred că mă face un părinte normal.
(...)
Citeşte mai mult pe celmaibuntata.ro
Sursa foto: Free pik
