„Probabil nu a fost o sarcină cu şanse. Nu se poate şi nici nu este oportun să faceţi ceva. Veţi obţine lunile viitoare o sarcină bună” – aşa s-a încheiat prima mea sarcină. Aşa am aflat că primul meu copil nu se va naşte niciodată. Printr-un sms primit la o oră târzie, în toiul unei petreceri. La ora 21.00.
Trei ore mai devreme, în faţa părinţilor noştri, am adus tortul cu mesajul pe care urmau să-l ţină minte o viaţă: „La mulţi ani, BUNI!” După lacrimi de bucurie scurse din inimă, îmbrăţişări călduroase şi felicitări care îmi transmiteau că am împlinit cel mai important lucru din lume, a apărut şi pata care avea să îmi comunice că m-am bucurat mult prea devreme. „Nu fetiţo, nu se dă atât de uşor viaţă” – mi-a transmis roşul acela, cu o aroganţă de nedescris.
Am pus mâna pe telefon, i-am scris medicului şi două ore mai târziu a venit şi răspunsul.
Dragii mei părinţi, aţi fost bunici pentru doar trei ore. Iar eu mamă… pentru patru zile.
Şi doar ştiam! Citisem atât de mult, fusesem avertizată din toate părţile, începând cu prietenele care au mai pierdut o sarcină, terminând cu zecile de materiale citite pe internet: un test de sarcină nu reprezintă nimic! Teoretic, îţi schimbă viaţa pentru totdeauna, practic… e doar un prim pas către aşteptare şi un prim test de răbdare! Nu te pripii, copilo! Mai stai o lună, două… apoi bucură-te. Şi nu, nici atunci nu o face din inimă! Cel mult, atunci îţi poţi anunţa părinţii! Mai stai două, trei, poate chiar patru şi anunţă-ţi rudele. Fugi de dezamăgire şi rabdă! Nu îţi face planuri, căci un test nu înseamnă nimic! Poate a doua linie nici nu ar trebui să transforme rezultatul din negativ în pozitiv, ci doar în aşteptare… exact ca rapoartele superficiale de pe internet: „pending…”
Tatăl copilului care nu se va naşte? „Nu e nimic, încercăm până va fi momentul… avem tot timpul din lume!” Asta mi-a spus omul care de trei nopţi dormea cu mâna pe burta mea…
Mama mea? „Asta e, mami… va veni şi momentul vostru…”
Mama lui? “Nu vă speriaţi, mergem înainte şi gata!”
Bunica noastră? „Cu mâna întinsă către o reclamă TV la scutece: Uite, mamaie, desta o aveţi şi voi”, îmi spune cu un zâmbet cât Casa Poporului. Se pare că vestea s-a pierdut undeva între mine şi ea…
- - Da, mamaie, aşa va fi… şi am înghiţit în sec.
Ce fac acum? Aştept să treacă durerea. Se va întâmpla vreodată? Habar nu am. Am citit că Nu, nu este doar o sarcină pierdută. Niciodată. Aşa va fi şi în cazul meu? Nu ştiu. Aud că puteam nici să nu realizez că am purtat în pântec un pui de om. În fond, aşa şi este. Un test de sarcină, al doilea pentru confirmare şi un test de sânge mi-au spus, însă, că da. M-am grăbit să le fac? Trebuia să aştept o întârziere mai mare? Probabil ca da. Şi atunci nu aş fi ştiu că pentru câteva săptămâni un om a încercat să se formeze în mine.
Ce mă consolează? Gândul că poate doar am visat şi că Doamne-Doamne nu a vrut să pună în săculeţul acela un suflet. Ştie El mai bine de ce! În fond, aşa şi este, nu?
Va veni şi puiul nostru, într-o zi. Până atunci, rămân cu gândul că „Primul meu copil nu se va naşte niciodată”. Mi-e bine când îmi spun că aşa i-a fost mai bine. Mi-e rău când mă uit în inima mea. Dar ştiu că va fi bine…
► Citeşte şi Sarcină după avort. De ce pentru mamă următoarele sarcini nu vor mai fi niciodată la fel
Sursa foto: Pexels
