Impulsul de a impinge este declansat atunci cand capul copilului a coborat suficient pentru a stimula un reflex (reflexul lui Ferguson). Anestezia epidurala, frica si, cel mai frecvent, stationarea undeva sus pe canalul uterin a capului fatului reduc acest impuls de a impinge. Indiciile fiziologice ale faptului ca femeia este pregatita sa impinga sunt: dilatarea pupilei, distantarea relativa in timp a contractiilor, transpiratie, chiar voma, neliniste, presiune rectala sau impulsul exprimat de femeie de a impinge.
Daca nasterea este la termen, iar copilul pare sanatos si a tolerat bine nasterea pana la acest stadiu, este recomandat sa se indice mamei sa impinga atunci cand simte impulsul. In trecut si adesea si in prezent, doctorii sau moasele se poarta cu femeia ca si cum ar fi pe salteaua de lupta: se striga la ea “Impinge! Mai tare!”, se numara pana la zece, se respira impreuna cu ea, i se imping picioarele inapoi. Prin contrast, o mama care isi asculta propriul ritm al corpului impinge mai intai incet, tatonand senzatia, simultan cedand si intarziind-o. Cu ajutorul unor incurajari calme, ea isi arcuieste spatele, apoi isi contracta musculatura pentru a impinge, uneori in tacere, alteori tipand pe masura fortei mobilizate de efort.
O pozitie laterala are eficienta sporita in temporizarea contractiilor si ofera o mica pauza intre contractii. Ritmul cardiac al copilului este favorizat si el in aceasta pozitie a mamei. Daca viteza este importanta, ca in unele cazuri in care copilul nu tolereaza bine travaliul, mama poate sa se aseze intr-o pozitie ghemuita, pe vine, pe toaleta, scaun de nastere, chiar intr-o cada cu apa calda sau sa stranga o bara pe masa de nasteri, orice pozitie care ii permite sa accelereze ritmul nasterii. In literatura medicala recenta se recomanda impingerea pe exhalare, deoarece tinerea respiratiei poate provoca hipoxie sau diminuarea cantitatii de oxigen care ajunge la bebelus.
