Până la nașterea fiicei mele nu m-am pregătit în niciun fel, în afară de a citi o carte unde am sărit peste partea cu nașterea prin cezariană. Sincer, am crezut că este ceva rezervat circumstanțelor/ complicațiilor extrem de speciale.
Îmi doream foarte mult să nasc natural. După ce am fost pe deplin preocupată să nu iau pastile cât am fost însărcinată, mi s-a părut ciudat să mă scufund în niște medicamente pe care le-am luat în timpul travaliului. Am citit, de asemenea, despre unele dintre riscurile asociate cu epidurala și ideea ca cineva să-mi injecteze ceva în coloana vertebrală a fost îngrozitor.
Cred că am fost ușor naivă în ceea ce privește așteptările mele și planul pe care eu îl aveam. Aveam o speranță că așteptările mele vor fi îndeplinite, poate chiar depășite. Desigur, acest lucru nu a ajutat în ceea ce privește realitatea cu care urma să mă confrunt.
Apa mea s-a rupt și timp de 13 ore nu a fost niciun semn de progres și nici contracții. Am suportat 12 ore de travaliu cu dilatație de 8 centimetri și în acel moment am putut să simt că bebelușul meu începe să se miște și apoi să se oprească pentru că era blocat. Lucrul acesta nu făcea parte din planul pe care îl aveam eu.
Într-o clipă, o echipă de oameni a venit în camera mea de unde am fost dusă spre o sală de operații. În timp ce țipam de durere, echipa m-a dezbrăcat și m-a schimbat într-un halat de spital. Două sau trei persoane puneau o serie de întrebări despre starea mea de sănătate în timp ce efectiv zburam pe coridoare până în sala de urgență.
► Citește și: Totul despre nașterea prin cezariană
Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce am, dar asta nu anulează experiențele mele emoționale și definitorii pe care le-am suportat.
Cel mai probabil, acesta a fost cel mai înfricoșător moment din viața mea și a soțului meu. Fiica noastră o să fie bine? Eu o să fiu bine? Când mă pregăteau de operație, el a trebuit să mă aștepte afară. Am fost amândoi singuri cu grijile, temerile, anxietățile și sentimentul de neputință.
Din fericire, în scurt timp, a apărut pe lumea fetița noastră frumoasă. A trebuit să intru la recuperare după, singură, timp de o oră. Când mi s-a permis în sfârșit să ajung în salon, fiica mea era destul de supărată și avea nevoie de mângâiere. Am avut contact piele pe piele și am încercat să rămân calmă pentru a o alăpta.
Nu mă înțelegeți greșit, lucrurile s-au dovedit a fi foarte bune. Toată lumea era sănătoasă și asta e tot ce contează, nu? În plus, există o mulțime de oameni care au îndurat mult mai mult și nu au avut parte de un final fericit sau oameni care nu pot avea copii. Așa că ar trebui să fiu recunoscătoare, nu? Credeți-mă, am fost și sunt recunoscătoare, dar eram extrem de supărată.
► Citește și: Nașterile prin cezariană pot schimba evoluția și anatomia umană
Este atât de ușor și adesea obișnuit să privim imaginea de ansamblu și să ne comparăm cu alte situații și circumstanțe care sunt mai rele, dar după traume, după o pierdere, săriturile în mentalitate pot fi dăunătoare. Lupta ta este a ta și este valabilă și reală în fiecare sens al cuvântului.
Am simțit o pierdere, ca și cum aș fi fost înșelată.
Am fost dezamăgită, dar acesta a fost doar un mod frumos de a spune cum m-am simțit de fapt. Am fost supărată și confuză și am încercat să dau vina pe personalul medical. Moașa nu ar fi trebuit să-mi sugereze să-mi inducă nașterea, aș fi putut aștepta mai mult. Doctorul probabil era fericit că face încă o cezariană și că va scăpa ușor.
Mi s-a spus toată viața că am șolduri drăguțe, șolduri numai bune de făcut copii, dar, de fapt, ce a mers greșit?
După naștere, abia mă puteam mișca pentru a răspunde nevoilor fiicei mele. M-am simțit neputincioasă. Îmi amintesc că mergem încet pe holurile spitalului în ziua a doua sau a treia de recuperare. Încercam să fac un duș, ceea ce însemna că va trebui să mă uit la incizia mea pentru prima dată. Îmi amintesc că m-am simțit bolnavă și că leșin. Am plâns necontrolat când m-am întors în cameră.
Mă încercau sentimente de furie care au durat mult timp. Eram geloasă când vedeam poze pe rețelele de socializare cu mămici care se așezau confortabil pe canapea picior peste picior la scurt timp după naștere, cu bebelușul în brațe. Nu aveam gânduri deloc frumoase, de fapt, erau oribile. Gânduri pe care nu le-am împărtășit cu nimeni în afară de soțul și mama mea în care aveam încredere totală.
Durerea era acolo, în fiecare aspect al cuvântului. Când am rămas însărcinată pentru a doua oară, a existat o complicație pentru care s-ar fi putut să-mi se facă din nou cezariană, dar am zis că poate reușesc că mă vindec cumva. Așa că am încercat VBAC (Vaginal Birth After C-Section).
► Citește și: Nașterea naturală după cezariană - Avantaje și riscuri
Travaliul a început normal și a durat foarte mult, mult mai mult decât prima dată. Îmi amintesc că aveam dilatație 10 și moașa pregătea zona patului pentru copil. Apoi am simțit o senzație asemănătoare ca data trecută: bebelușul cobora, dar s-a oprit. Și destul de repede, doctorul a spus același lucru. Cumva, chiar dacă am mai trecut prin situația asta o dată, acum a fost și mai traumatică.
Această poveste ar putea suna destul de simplă pentru tine, dar pentru mne nu a fost deloc așa. Mi-a luat mult timp să procesez totul, să mă vindec atât fizic cât și mental, deși prima naștere s-a întâmplat mult mai devreme decât a doua. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am avut și am, dar asta nu anulează experiențele emotionale pe care le-am suportat.
Poate că această poveste a mea este o voce pentru cineva care se simte la fel ca mine, poate există câteva cuvinte care fac pe cineva să se simtă mai bine sau să valideze o emoție necunoscută sau neexprimată până în momentul în care a citit acest lucru.
Pentru că eu cred că a împărtăși, a fi deschis și real este cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi înșine și pentru ceilalți.
► Citește și: Dragă mamă care ai născut prin cezariană...
