Sa nu credeti neaparat ca nu imi place ideea de a fi mama.
Pare in prezent cel mai bun lucru pe care l-as fi putut face. Altfel relatia mea ar fi intrat intr-o rutina care nu putea sa duca la altceva decat destramarea ei - prea multe certuri pentru aceleasi lucruri de ani de zile, fara nimic sa se schimbe. Acum, in sfarsit, eu si dorintele mele am ajuns in centrul atentiei. Simt in sfarsit ca ceilalti se ocupa de mine, de cat de bine imi este. Ok si de cat de bine ii este copilului, dar el este oricum o parte din mine.
Este un lucru bun ca asta pare sa dea un fel de scop la tot ceea ce se va intampla in viitor, ca si cum eu nu ar mai trebui sa imi bat capul cu asta. Cel putin asa se vede din reactiile celor din jur, fie ca sunt unele de invidie, fie de surpriza sau de bucurie. Chit ca singura mea reactie pare sa fie de panica combinata cu un pic de enervare. Unde este toata acea fericire promisa de sarcina?
Dar cu toate acestea nu am impresia ca am ceea ce imi trebuie ca sa fiu mama: egoismul meu imi spune ca nu m-as putea supune surazand la un asemenea supliciu. Am o viata intreaga pe care mi-am construit-o ca sa imi fie bine si la care nu as vrea sa renunt.
Imi place sa dorm linistita fara ca nimeni sa ma trezeasca. Imi place sa planific calatorii lungi in tari in care un bebelus nu are ce cauta. Nu imi place sa gatesc, sa fac piata, sa fac curatenie in casa si sa ma preocup de lucruri ce tin de sanatate. In timp ce alte femei sunt un fel de enciclopedie in aceasta privinta mie tot ce imi intra pe o ureche imi iese pe alta.
Nici macar nu concider ca bebelusii ar fi in mod special draguti. Ba chiar ma lasa indiferenta. Cand sunt mici de tot se enerveaza mereu si plang fara niciun sens. Cand sunt mai mari trag in permanenta de tine, de nu poti avea nici macar o conversatie decenta la telefon.
Nu ma vad alaptand, ca sa fiu in permanenta la cheremul copilului, sa nu pot iesi din casa, sa nu imi fac niciun fel de program diferit de al sau. Nu ma vad stand cu cineva care sa imi urle in cap in permanenta. Si nici nu ma vad discutand numai despre bebelusi si renuntand pentru ei la orice placere personala.
Nu ma vad stand acasa la cheremul copilului. Si asta nu pentru ca m-as omori dupa munca, fiindca nu am nicio patima in aceasta privinta. Dar acolo mai ai glumele, colegii, iesitul la masa, cititul pe internet. Acasa ar fi numai scutece, piureuri hidoase de sters de pe mobile si rufe de spalat. Daca este vorba de ales intre cele doua nu exista nicio indoiala - sa te imbraci frumos si sa mergi la munca este mult, mult mai placut.
Si sa nu imi spuneti ca pe voi nu va sperie aceasta perspectiva, ca toata viata voastra, asa cum o stiti si o indragiti, s-a terminat.
