Nu este adevărat că un nou născut nu te lasă să aţipeşti, să mănânci sau să ieşi din casă. De departe cel mai complicat este să faci un duş atunci când eşti singur în casa cu un nou născut. O spun un pic în glumă pentru că situaţia este hilară şi ceva mai mult în serios întrucât te poate scoate din minţi.
Să faci un duş este banal, nu-i aşa? Îţi dai jos hainele, dai un pic cu apă pe tine, dai cu gel de dus, clăteşti şi te îmbraci.
Cu un nou născut însă faci în felul următor:
Te uiţi la bebeluş să nu mai mişte, să nu mai scoată un sunet. Pare să nu o facă de vreun minut sau cam aşa ceva. Te îndrepţi cu paşi de hot către uşă. Parchetul scârţâie aşa că îngheţi cu un picior pe jumătate în aer. Îţi ţii respiraţia. Bebeluşul nu mişca, îndrăzneşti să mai faci un pas. Stai în uşă şi îl priveşti. Te întrebi dacă să închizi uşa. Dacă va simţi copilul ăsta? Nu... ai risca să nu mai faci duş. Dar trebuie să o închizi, altfel ar auzi apa curgând. O împingi uşurel, cu infinitezimala grijă. Ttttttrrrr, nino-nino, biiip-biiiip. Dintr-o dată se aude o alarmă atât de tare încât mai că eşti să dai cu capul în uşă.
Bebeluşul mormăie, însă nu se trezeşte. Gata, ţi-a venit inima la loc. Acum eşti sigură că ai minim 5 minute liniştite. Ba poate chiar 20! Începe să te ia un pic ameţeala de fericire, cu gândul la lucrurile pe care ai putea să le faci. Oare să te speli sau să mănânci mai întâi?
Hotărăşti că totuşi este mai bine să te speli. De mâncat mai poţi mânca printre picături. De spălat printre picături însă nu se poate. Dai totul jos în mare grabă. Dai drumul la apă. Zgomotul pe care îl face duşul ţi se pare atât de puternic încât ar putea trezi şi un pui de elefant din Africa. Fugi repede să vezi dacă are vreun efect asupra bebeluşului tău. Uuuuuf...încă doarme. Hotărăşti să te speli numai cu un strop de apă, este mai sigur.
Acum vine cea mai mare dovadă de curaj – să te speli sau nu pe cap? Ar cam trebui, nu se ştie niciodată, poate chiar ai reuşi să arăţi iar uman după aceea. Iei şampon şi freci bine. Dintr-o dată ţi se pare că auzi bebeluşul plângând. Intri în panică şi dai repede tot şamponul jos. Cum să te duci să îl iei în braţe dacă nici măcar nu eşti clătită? „Dacă bebeluşul se simte abandonat? Dacă va dezvolta o panică care o să-l urmărească toată viaţa?” Închizi apa şi realizezi că parcă nu se aude nimeni plângând. Dar mai bine să verifici, ca să fii sigură.
Pare să fie linişte. Alergi repede până la uşa bebeluşului aşa, udă. Rişti să aluneci, faci o tonă de apă pe jos pe care va trebui să o ştergi, însă totul este bine. După principiul că ulciorul se sparge dacă merge des la apă te hotărăşti să închei cu duşul şi spălatul pe cap. Este suficient de bine şi aşa, fără balsam deşi probabil parul îţi va sta ca o matura.
Te îmbraci în grabă. Este musai să rezolvi şi cu foamea de lup. Nici nu îţi dadusei seama că poate să îţi fie chiar aşa de foame. Măi să te ia cu leşin. Mănânci. Mult. Laşi gândurile de slăbit pentru altă dată. Lunea viitoare este intotdeana o dată foarte bună.
Acum îţi este bine. Foarte bine. Te-ai întinde un pic. Atâtea emoţii şi satisfacţii te-au obosit. Vreo două secunde poţi să juri că ai aţipit şi vei reuşi chiar şi să dormi. Mwaaaa... dintr-o dată se dă semnalul în forţă şi eşti în picioare cu simţurile în alertă. Ce? Ce s-a întâmplat? Bebeluşul s-a trezit!
