La noi este in continuare foarte stapana moda cu tatii care stau pe colidoare pazind usile pe unde va iesi copilul ca sa faca prima poza si apoi sa o puna pe Facebook. Foarte putini barbati se intreaba daca sa participe sau nu la nastere. Si, si mai putini, se lupta ca sa participe la nastere.
Raspunsul lor? Nu pot sa o vad in starea aia, nu vreau sa-i mai dau si grija mea pe cap. Cu alte cuvinte nu o fac pentru ei, pentru a se proteja, ci din grija maxima pentru viitoarea mama. Si multe femei, doar este un obicei care tine de secole, gasesc acest lucru ca fiind cat se poate de normal: ma iubeste de nu mai poate, dar nu vrea sa imi fie alaturi intr-un moment extrem de dificil in viata.
Pare firesc, pana la urma nici eu nu am fost prezenta cand i-au scos piatra de la rinichi. S-a dus frumos la spital si s-a internat, i-au facut operatia (iar eu nici macar nu am stat pe holuri, la usa, pana cand s-a terminat) si cand a iesit de la reanimare m-am dus sa il vad, sa il intreb cum se simte si sa aflu daca nu are pofta de o mancare gatita in casa.
Pare sa fie un argument corect logic, insa nu este. Si am sa va explic mai jos de ce.
In primul rand piatra aceea odata scoasa nu are nicio importanta pentru viitorul nostru. Ea va ajunge fara niciun regret intr-un cos de gunoi. Pe cand un copil este ceva ce iti va transforma intreaga viata. Asa ca este cat se poate de normal sa ii dai atentia cuvenita inca de la aparitie.
In al doilea rand eu nu as fi putut sa fiu in vreun fel de ajutor la scosul pietrei. Ceea ce nu se poate spune cu adevarat si despre nastere, mai ales daca este naturala. Pentru ca ea presupune ca femeia gravida sa fie ajutata sa se relaxeze. Si cine o poate face sa se simta mai bine decat 'iubirea vietii ei'? In al doilea rand nicio nastere nu seamana cu alta si pot aparea tot felul de lucruri noi care ar trebui sa fie judecate instant. Insa in timpul nasterii durerea si hormonii iti creeaza un fel de ceata pe creier. Iar tatal ar trebui sa fie mintea limpede si punctul de sprijin din acea incapere.
In ultimul rand este o chestiune de etica. Eu nu am facut nimic ca piatra aceea sa fie la tine in abdomen, dar tu ai avut o contributie majora ca acest copil sa fie la mine in burta. Si mi se pare normal ca macar sa vezi ce se intampla, daca mai mult nu poti face.
Daca intelegi argumentatia, dar totusi iti este prea frica pentru a fi prezent la nastere afla urmatoarele:
- nasterea nu este in totalitate tragica, plina de sange si urlete. In primele faze ale travaliului, ceea ce poate insemna si 8 ore, ea este dureroasa, insa suportabila
- daca nu suporti sange, taieturi etc nu trebuie sa stai acolo sa le vezi, ajunge sa te muti la celalalt capat al mesei in momentul expulziei
- nasterea este un lucru primar, care se bazeaza pe instincte animalice si manifestari asemenea. Iar la baza asta suntem, indiferent cate straturi de cizelare am pune peste. Sa nu accepti asta este numai o fandoseala nefireasca.
Daca si tu intelegi argumentatia, insa iti este frica sa fie si tatal in sala de nastere afla urmatoarele:
- chiar daca tatal se comporta necorespunzator, in loc sa te incurajeze incepe sa planga sau sa lesine sau sa iti spuna ca vei muri se va gasi cineva din jur sa-l scoata din transa sau din sala
- chiar daca tatal te vede intr-o situatie nu tocmai estetica - curge apa, sange, caca si cine stie ce altceva din tine, esti rosie, transpirata, epuizata, grasa, nervoasa, incoerenta, ragusita, urli, injuri, ai ochii injectati etc asta nu inseamna ca te va iubi mai putin in viitor. Este o presupozitie care arata ca nu ai pic de incredere in relatia ta daca este mai putin decat perfecta.
