A venit cam pe nepregătite. Cel puțin pentru mine. Adică mi-l doream. Clar. Dar nu eram pregătit să o iau de la capăt. De fapt nici acum nu sunt.
Primele luni nu am vorbit despre el. Mai deloc. Creștea acolo în burtica maică-sii, dar nu ne conversam. Nici măcar între noi nu vorbeam despre el. Poate doar în șoaptă, să nu cumva să stricăm minunea. Când ne mai intersectam noi, părinții lui, ne zâmbeam ștrengărește și ne puneam degetele pe buze. „Nu vorbim încă. Lasă-l să crească.”
Au trecut așa vreo cinci luni. Atât de teamă ne-a fost că se va întâmpla ceva cu minunea noastră. De abia atunci, am început să vorbim cu voce tare. Să le povestim rudelor, prietenilor, tuturor. Și mai ales soră-sii mai mare.
Care și-ar fi dorit, ghici ce?, o surioară. Să aibă cu cine să se joace. Asta e! Va avea un frățior. I-a trecut minima întristare foarte repede. Are o mulțime de planuri cu bebeloiul, de parcă, peste noapte, deja va merge și se va putea înțelege cu el.
La un moment dat, a mea soață m-a tras de urechi: „Auzi, dar tu nu îl bagi deloc în seamă pe Burtică!”. Și avea dreptate. Cu o mie de treburi pe cap, cu grijile legate de Sophia, cu tăcerea celor cinci luni, nu îl băgam în seamă.
(...)
Citește mai mult pe taticool.eu
