Am auzit multe viitoare mamici afirmand cu tarie ca aceasta experienta nu le va schimba. De fapt, ca sa fiu mai exacta, tocmai eu sunt una dintre ele, asa ca stiu pe propria-mi piele despre ce anume este vorba.
Pe deoparte este un soi de enervare la gandul de a renunta la obisnuintele si confortul cu care esti obisnuit atunci cand singura grija pe care o ai este cum sa faci sa o duci mai bine - ce excursii sa mai planuiesti, ce lucruri interesante sa iti mai cumperi, ce filme sa vezi si ce cursuri noi sa urmezi ca sa iti imbogatesti mintea.
Pe de alta parte este chiar groaza la gandul de a te transforma intr-un soi de 'familist'. Familistii fiind acele persoane searbede si anoste care isi suna mama (dar si mama soacra) de doua ori pe zi ca sa povesteasca cu lux de amanunt meniul de la pranz al plodului si se tresec dupa 5 ani ca nu mai sunt iubite (dar nici iubibile).
Cum se contracareaza aceste spaime? Refuzand schimbarea:
- Refuz sa duc in sarcina o viata diferita de cea dinainte. Bine, nu fumez si nu beau, asta ar trebui sa fie suficient. Dar urc pe munte, daca asa imi place. Si ies in baruri dupa serviciu, fiindca asa ma simt bine. Si merg cu motorul in tari straine fiindca o viata am si trebuie sa o traiesc. Si imi cumpar si mancare dubioasa de pe strada, doar si aici sunt gramezi de femei insarcinate, nu?
- Refuz planurile viitorilor bunici de a avea de acum incolo legaturi foarte stranse. Mixul de generatii nu imi place si nu vad de ce mi-as dori sa-i am in preajma mea. Nu vreau sa vina sa ma ajute in primele saptamani cu bebele. Ii voi chema eu, daca voi avea vreodata nevoie, sa stea langa telefon. Este complet deplasat sa faca o camera pentru bebelus in propria lor casa, de parca am planui sa trecem pe acolo. Si n-am nici cea mai mica intentie sa imi petrec cu ei sarbatorile. In plus, e anormal sa ma tot sune sa ma intrebe cum ma simt, am de dat acum in permanenta raportul la tot familionul.
- Refuz sa fac orice pregatiri pentru bebe. Nu vreau sa intru in magazine de hainute mici, chestia asta nu ma induioseaza deloc. Am sa-l imbrac cu ce primesc si cu asta basta. N-am de gand sa bat mall-urile pentru carucioare, paturi, dulapuri, paturi si saltele. Ma doare burta numai cand ma gandesc la asta. Sau capul.
- Refuz categoric sa fac cursuri despre ingrijirea bebelusilor. In primul rand ca nu poate fi ceva atat de greu. Cand il voi avea in fata voi stii ce sa fac. Nu ma bate niciun fel de dorinta sa fiu o mama perfecta. De fapt numai ideea de a fi in aceeasi incapere cu atatea mame 'perfecte' care ciripesc vesele despre crampe si schimbarea scutecelor imi cam inmoaie picioarele.
- Refuz sa cred ca dupa nastere bebelusul imi va dicta cum imi va fi viata. In fond el este mic si eu sunt mare, asa ca va face dupa cum ii spun. Nu am de gand sa ma las manipulata de plansete, urlete sau cine stie ce crize de personalitate. Nu am de gand sa-mi schimb principiile de viata numai fiindca a aparut el. Si nici sa ma spetesc pana peste poate. Eu nu voi deveni fantoma umblatoare care plimba un copil grasut si fericit.
Toate aceste spaime, perfect legitime dealtfel, nu tin nici de varsta si nici de gradul de egoism. Ci mai degraba de cat de familiarizat esti cu copiii si ce implica viata alaturi de ei. Atat timp cat nu ii vezi decat ca pe niste fiinte mici, acaparatoare care nu inteleg nimic si pretind ca totul li se cuvine nu prea ai cum sa imbratisezi cu bucurie noua viata care te asteapta.
Dar, daca esti in situatia descrisa mai sus, am o veste sa iti dau - natura a prevazut aceasta indaratnicie si are instrumentul perfect cu care sa te aduca acolo unde vrea ea: grija pentru bebe mai presus si dincolo de orice interes personal. Da, este vorba de mult pomenitii hormoni. Acestia vor face ca plansul bebelui sa iti fie insuportabil si sa faci ORICE ca sa il opresti, ei vor face ca mirosul lui si atingerea pielii bebelusului sa consitutuie un moment de fericire deplina, completa, continua. Si tot ei iti vor atenua interesul pentru lumea exterioara, barbatii fiind si ei inclusi in ecuatie.
Asa ca nu este de mirare ca tocmai mamele care s-au aratat mai vehemente in a spune ca viata lor va fi ca inainte sunt cele care nu il mai pot lasa pe bebe din brate nicio clipa (nici chiar ca sa isi faca un dus), care sunt mai protective, anxioase si rupte de fluxul vietii celorlalti. Pentru ca nu au reusit sa isi gaseasca echilibrul si trec dintr-o pozitie extrema in cealalta. Asta daca nu clachezi cu totul si ii dai bunicilor sa-l creasca in camera frumos aranjata pe care atat de mult ai blamat-o si dupa principii care ti se par de neconceput.
Dar, desigur, tu nu crezi nimic din toate acestea acum. Asa ca mai vorbim, peste un an.
