In viata se mai intampla ca socoteala de acasa sa nu se potriveasca cu cea din targ. Asa a fost si in cazul meu. Timp de 38 de saptamani am fost cea mai fericita de pe acest pamant, avand o sarcina perfecta fara nici cei mai mici nori care sa o umbreasca.
Stiam de la inceput ca vreau sa nasc natural, nu imi era frica deloc si toata perioada sarcinii m-am documentat si pregatit sufleteste pentru asta; termenul se apropia si eu eram foarte entuziasmata ca urma sa traiesc cea mai complexa experienta din viata unei femei.
Pe data de 31 ianuarie am simtit o scurgere pe picior calduta, eram atat de fericita, mi-am asteptat cumintica sotul sa vina de la servici si i-am zis ca trebuie sa ne pregatim pentru marele eveniment – el zicea ca radiez de fericire. Am sunat-o pe d-na doctor si mi-a spus sa ma prezint la spital ca ma asteapta acolo o rezidenta de-a dumneaei si ca, daca este sa nasc, sa nu imi fac griji ca ajunge si ea imediat.
Cu zambetul pana la urechi si cu dureri suportabile, am mers voiasa la spital dar imediat urma sa mi se stearga fericirea de pe fata, cand mi s-a spus ca e posibil sa nu pot naste natural: membranele nu se rupsesera, aveam tensiune mare, edeme mari la picioare si mergeam cu pasi siguri spre o nastere cu risc. Mi-au facut bilet de internare, nu imi venea sa cred. Am sunat-o pe d-na doctor, care mi-a spus sa ma linistesc, ca o sa ma interneze in spital si ca mi se va administra tratament pentru scaderea tensiunii, fiind destul de riscant pentru mine sa nasc natural si sa fiu constienta ca e un risc real. Am inceput sa plang cand mi-am dat seama ca nu mai e de glumit, ma simteam vinovata, nu intelegeam cu ce am gresit de nu mi se ofera sansa de a duce la capat, asa cum e firesc aceasta etapa importanta a vietii.
Am fost monitorizata si pusa sub tratament, iar miercuri programata la operatie. Exact inainte de operatie, m-am cantarit si … stupoare!, fata de saptamana precedenta aveam 13 kg in plus; atunci am inteles ca da, aveam disgravidie si ca asa a vrut Dumnezeu sa fie.
Pot sa spun ca operatia in sine a decurs neasteptat de bine, am ales anestezie partiala (macar atat puteam sa fac, sa imi vad copila imediat), echipa medicala a fost exceptionala. D-na dr. anestezist ma mangaia pe cap si ma tinea de vorba, o d-na asistenta era la fel, langa mine, eu fiind un teren minat, alergica la foarte multe medicamente. Ma anuntau de fiecare data ce urmeaza sa simt, ce urmeaza sa imi faca, sa nu ma sperii. La un moment dat, o asistenta mi-a spus ca trebuie sa apese putin pe burta ca sa iasa copilul si, imediat, mi-am auzit minunea. Nu pot sa explic ce am simtit, m-a cuprins un fior, o emotie, o dragoste, am izbucnit in plans, mi-au dat-o imediat sa o pup, nu imi veneam sa cred. EU ERAM MAMA, ERA A MEA. O fetita sanatoasa de patru kg, 53 de cm, scor APGAR 9, cu mult par si cu un glasucior puternic. Apoi a urmat inchiderea inciziei si, la final, dna dr. mi-a zambit si m-a felicitat impreuna cu toata echipa care a asistat si am fost transferata la ATI unde erau toate proaspetele mamici. Dupa scurt timp l-au lasat pe sot sa ma vada putin si dupa maxim 30 minute mi-au mai adus fata o data sa o pup si tot atunci am cerut sa ni se faca si prima noastra poza.
Seara am facut mobilizarea (ridicarea din pat si primii pasi ajutata fiind de un alt cadru medical), a doua zi am fost transferata in salon unde a venit si bebelusa mea si am stat acolo pana s-au implinit cele 72 de ore pentru a putea fi externate.
Vreau sa spun ca am fost surprinsa placut de cum au evoluat lucrurile, am nascut in spitalul Cuza-Voda din Iasi, spital de stat si aveam retineri, sincer, dar m-am inselat. Nu am decat cuvinte de lauda pentru schimbarile aduse in sistem, renovarii spitalului din fonduri europene, cat si doamnei Doctor Socolov Demetra in mod special, o persoana care se vede ca isi cunoaste meseria, are daruire, un medic cum nu credeam ca mai sunt, care a reusit sa imi dea incredere si a avut grija de mine; dumneaei venea personal sa imi schimbe pansamentul si sa verifice daca totul decurge bine (lucru care nu se intampla la toti medicii). Eu sunt foarte sceptica cand vine vorba de medici si greu reusesc sa am incredere in ei. Dumneaei mi-a aratat ca nu toti doctorii sunt la fel si ii multumesc pentru asta.
Revenirea acasa a fost incarcata de o sumedenie de sentimente; pe de o parte eram nespus de fericita, pe de alta eram umbrita de faptul ca nu aveam lapte la san, incoltita de privirea si sugestiile “expertilor” din jur asupra modului de crestere a copilului. Trebuie sa ai nervi tari ca sa suporti si sa ii asculti pe ceilalti cand esti proaspata mamica si, sincer, fara sprijinul neconditionat al sotului, nu stiu daca as reusi sa trec peste. Acasa ramai surprinsa ca hormonii o iau razna si mi-a luat ceva timp pana sa inteleg ca trebuie sa te tii la distanta de lucrurile negative sau care iti dau o stare proasta si sa pun accentul doar pe lucrurile importante din aceasta noua etapa din viata mea. Cand vezi ce minunatie de copil ai si un sot care iti e alaturi, nu poti decat sa ii multumesti lui Dumnezeu si sa te bucuri de fiecare zi.
* Articolul este scris de o mamica din comunitatea suntgravida.ro
