Ne pregatim in multiple feluri pentru nastere - citim, discutam, facem cumparaturi, facem bagajul, planificam etc, insa aproape niciodata nu ne pregatim pentru povestea nasterii. Adica povestea modului in care am devenit mame. Si as face o pledoarie pentru ca aceasta sa existe, sa fie spusa.
Nu pentru altii neaparat, ci pentru tine. Fiindca este povestea ta. Exact in acelasi mod in care povestea nuntii este povestea ta. Si nimeni nu te-ar acuza de exhibitionism sau superficialitate fiindca ai contactat un fotograf profesionist sa faca poze si un film al nuntii. Este o poveste a curajului, a incercarilor prin care ai trecut, a extenuarii, a fericirii. O poveste primara, povestea modului in care ai dat viata. Deci o poveste miraculoasa. Si a ta.
Este adevarat ca nu am auzit pe nimeni care sa iti aduca un fotograf in sala de nasteri. Probabil ca nici macar nu ar fi posibil in multe din cazuri. Foarte probabil si sa fie ultimul lucru care iti trece prin cap in timpul nasterii. Insa dupa nastere ai putea sa o spui. Sa ti-o respui tie, astfel incat sa o ai mai tarziu, cand devine atat de ireala incat ti se pare ca nici nu ai trecut prin asa ceva.
Exista infinite moduri in care ai putea spune povestea nasterii. Prin poze - tu cand te pregatesti sa mergi la spital, tu in sala de asteptare, tu intrebandu-te cand se va termina odata cu durerea, tu tinand pentru prima oara bebele in brate, prima oara cand il alaptezi, primul somn impreuna etc
Sau poate sa fie povestea nasterii scrisa:
"Cu fiecare contracție ce venea, mereu tot mai intensă și mai dureroasă, n-am încetat să-i cer lui Dumnezeu răbdare. Am fost atât de conștientă în timpul travaliului că răbdarea de care dau dovadă este cheia finală a unei nașteri liniștite și fără probleme încât m-am ținut cu dinții de mantra mea. ”Doamne, dă-mi răbdare să îndur totul. Dă-mi putere să merg mai departe și răbdare să suport durerea. Da-mi răbdare să las travaliul să curgă normal și lent, așa cum vrea copilul din burtă, așa cum vrea corpul meu!” Au fost și momente în care încrederea că pot, că corpul meu poate să-l nască pe Yago, încrederea în mine și încrederea în Dumnezeu m-au părăsit. Pentru câteva secunde. Mă gândeam că totul durează prea mult, doare prea tare, progresează prea încet, ceva nu-i în regulă. Am simțit colții panicii și ghearele ascuțite ale neputinței.
În acele momente îmi imaginam cum ambulanța mă duce la spital și acolo doctorii ”au grijă” de mine, poate cu niște medicamente care să accelereze dilatarea și expulzia, poate cu niște clești cu care să scoată forțat copilașul, ori chiar cu o cezariană. Dar am revenit imediat la realitatea cuibului nostru cald și liniștit, cufundat în semi-întuneric și-n dragoste, când mi-am adus aminte că așa e normal să se întâmple, nașterea durează, un copil nu parcurge drumul din uter până la ieșire în două minute, totul cere timp ca să se întâmple. Am înțeles atunci că era doar capcana panicii și a fricii, nimic altceva. O femeie care naște singură, neasistată, trebuie să se încreadă în instinct. Așa am citit înainte de naștere, că corpul, copilul, Dumnezeu, universul, toți îi vorbesc femeii și o ajută să nască."
De aici, povestea unei romance care a nascut acasa. Nu in Romania, ci in Tenerife.
