Nu o să uit niciodată ziua aceea. M-am aşezat pe masa din cabinetului medicului, aşteptând cu un teribil entuziasm momentul în care vom auzi pentru prima dată bătăile inimii micuţului ce creştea în interiorul meu. Nu mi-am închipuit nicio clipă că în locul bătăilor îl voi auzi pe medic spunând: „Îmi pare rău… dar cred că inima lui nu bate…”
Momentul acela m-a urmărit în fiecare zi, timp de aproape şapte ani… şi doi copii mai târziu. Avortul este cicatricea care nu se vindecă niciodată. Pierderea sarcinii m-a pierdut pe mine pentru totdeauna şi m-a făcut să privesc sarcinile în moduri în care nu credeam că o să o fac vreodată.
Am aflat că sunt gravidă din nou şi îmi doream enorm să mă bucur. Dar, în loc să pot face asta, mă temeam teribil. Eram înspăimântată, gândindu-mă la cât de mult rău pot face eu copilului, inconştient, dar şi la factorii care îi puteau pune în pericol sănătatea, factori care nici măcar nu depindeau de mine.
Iată de ce nu am putut vedea niciodată sarcinile mele aşa cum o fac mamele din lumea întreagă:
Mi-era teamă de necunoscut – Când am rămas gravidă cu fiica mea, cea mai mare frică era să mă prezint la primul control medical. Am ajuns în cabinetul medicului şi, după ce am auzit bătăile inimii micuţului, am respirat cum nu mai respirasem de mult timp. Numai că bucuria mea a durat doar câteva clipe, până ce medicul mi-a spus că nivelul de progesteron este cam scăzut şi trebuie să am mare grijă. Ce a urmat apoi? Alte nopţi nedormite, tratament luat ca la carte şi zeci de coşmaruri, până ce am depăşit primul trimestru. Sau nici atunci…
► Citeşte şi O femeie care a pierdut o sarcină este fragilă. 8 lucruri pe care nu are voie să le audă
Mă simţeam singură - Când am rămas gravidă prima dată, am spus familiei în cadrul mesei festive de Crăciun şi toată lumea a lăcrimat de bucurie. Nu m-am gândit nicio secundă că în mai puţin de o lună îi voi anunţa pe toţi că am pierdut copilul. Cu a doua sarcină, în schimb, am fost hotărâtă să nu fac aceeaşi greşeală. Am aşteptat mult timp până să îi anunţăm că sunt gravidă din nou, timp în care m-am simţit protejată, dar şi foarte singură. Sarcina mea s-a transformat într-un secret care trebuia păstrat, nu într-o bucurie care trebuia împărtăşită. Am ţinut totul în mine – chiar atunci când aveam cel mai mult nevoie de familie şi de prieteni.
► Citeşte şi Când după un avort spontan urmează o nouă sarcină
Mă simţeam vinovată şi nesigură – În toată această perioadă, mă luptam cu vinovăţia că nu îi pot ajuta pe cei din jur cu nimic şi nici nu le puteam spune care este cauza, dar şi cu nesiguranţa că nu este deloc bine ceea ce fac. Cum vor reacţiona când le voi spune? Mă vor învinovăţi? Vor crede că ştiu că motivul pierderii primei sarcini este din vina mea şi acesta este motivul pentru care acum ascund? Vor crede că mi-e teamă că voi pierde din nou sarcina, din vina mea? Toate aceste gânduri mă obsedau…
Îmi doream din toată inima să îmi fie greaţă – Majoritatea mămicilor se plânge de greţuri, de stările de vomă, de toate senzaţiile care o fac să se simtă inconfortabil. Eu, îmi schimb, îmi doream din răsputeri să îmi fie rău, ştiind că aceste semne îmi arată că bebe este deja acolo, că este bine. Lipsa răului era ca o pedeapsă, pentru mine.
► Citeşte şi Grețurile matinale. De ce sunt un motiv de bucurie în timpul sarcinii
Îmi era frică de bucurie – „Dacă decurge totul bine în sarcină”, „Dacă vom deveni părinţi” – cam aşa începeau toate afirmaţiile mele, cu această nesiguranţă exprimată prin dacă. Mi-era teamă şi să mă gândesc la nume pentru puiuţul nostru. Uitându-mă în urmă, mi-aş dori să mă fi bucurat mai mult.
De-abia în luna a noua m-am relaxat şi am început să mă gândesc la momentul în care îmi voi ţine copilul în braţe. Am încetat să mai spun „dacă” şi l-am înlocuit cu „când”. Când fata mea s-a născut, am ştiut că ea este copilul destinat mie. Dar oricât de binecuvântată mă simt acum, ori de câte ori aud cuvântul avort sau pierdere de sarcină, inima mi se face ca un plumb…
