Stiu ca multe dintre voi va puneti aceeasi intrebare pe care mi-am pus-o si eu cu nu foarte mult timp in urma.
Acum cativa ani stiam ca imi doresc copii, insa nu eram innebunita dupa ei. Imi placea cand ii vedeam iesind de la gradinita si de la scoala, imi placea sa le ascult povestile celor mici si explicatiile celor mai mari. Printre prietenii nostri existau cativa care aveau copii mai marisori si ma gandeam ca mi-ar placea sa am o fetita pe care sa o invat cate in luna si in stele.
Dar...cu bebelusii era alta poveste. Toti (cu foarte mici exceptii) mi se pareau la fel. Nu vreau sa par insensibila, insa la vremea aceea, sincer, toti bebelusii mi se pareau la fel. Si nu puteam sa inteleg extazul femeilor in fata fiecarui zambet si gangurit al bebelusului.
In plus, mi se pareau mici rasfatati care vroiau toata ziua in brate si acaparau cu o forta incredibila tot timpul liber, toata libertatea, tot suflul parintilor! Un efort constant (desi la vremea aceea ma gandeam mai mult la cosmar) de 24 de h!
Nu intelegeam de ce trebuie sa aiba zece jucarii cand reactionau la toate exact la fel si nu vedeam rostul plimbarilor nesfarsite cu caruciorul.
Planificare
Gandindu-ma insa ca voi avea un copil cu care voi ajunge la un moment dat sa comunic „omeneste” cum mi se parea atunci, am purces la incercarile de a face un copil.
Am calculat, am amanat si iar am amanat deoarece niciodata nu mi se parea momentul potrivit. Din fericire, sotul meu a pus piciorul in prag si mi-a spus ca in ritmul asta nu o sa mai facem niciodata un copil. Ii multumesc si acum pentru faptul ca mi-a deschis ochii.
Sarcina
Am ramas insarcinata si in acel moment am avut senzatia ca m-a traznit ceva. Sa stii ca nu este nicio figura de stil: am ramas stana de piatra cu testul de sarcina in mana pe care se itea timida o a doua liniuta. Cu viteza fulgerului mi-au trecut prin minte toate lucrurile posibile si imposibile legate de sarcina, copil, relatia cu sotul meu, problemele de la locul de munca, despre ai mei in rolul de bunici, despre gradinita, scoala si multe altele.
Se spune ca inainte sa mori iti vezi toata viata in cateva secunde. Ei bine, eu am „vazut” tot viitorul in cateva secunde. A fost o traire unica, atat de intensa si de puternica incat m-am simtit extenuata dupa aceea.
Ne-am bucurat in doi deoarece am fost hotarati sa nu le zicem nimic celorlalti pana cand vom trece de pragul de douasprezece saptamani. A fost prima seara in care am iesit la restaurant si am refuzatul paharul de vin.
Citeste si despre ce inseamna a fi o buna mama...in viziunea altora!
Dar apoi a inceput „marea indoiala”: daca nu voi fi o mama buna?
Nu am simtit deloc un puternic instinct matern. Nu ma imaginam schimband scutece si cantandu-i ore intregi bebelusului. Pur si simplu nu simteam ca in burtica mea creste o viata si ca ii voi da nastere cateva luni mai tarziu.
M-am straduit sa citesc despre modul in care sa te conectezi cu bebelusul, sa te relaxezi, sa incepi sa il simti in tine. Nimic.
Iar spaima mea a crescut si mai mult, si mai mult pana in punctul in care m-am dus la medic si i-am spus ca eu cred ca este ceva in neregula cu sarcina deoarece nu simt nimic: nu aveam deloc greturi, sanii mi se umflasera foarte putin, practic nu simteam nicio schimbare. Dar cel mai rau mi se parea faptul ca nu reuseam sa dezvolt sentimente pentru bebelusul din burtica mea.
„Nu voi fi o mama buna” imi tot roia in minte. Simteam ca nu voi fi legata indeajuns de bebelus, ca nu ii pot oferi toata dragostea aceea pe care o vedeam in ochii mamelor cu copii mici. Nu ma vedeam facand sacrificii foarte mari pentru a-l creste „ca la carte” si ma gandeam doar la momentul in care ma voi intoarce la munca si la aranjamentele pe care trebuie sa le fac atunci.
Alo! Mama?
Intr-o seara cand citeam linistita, am simtit primele miscari ale bebelusului (nu am vrut sa ii stim sexul si ii spuneam bebelusul). Am ramas incremenita si speriata, realizam ca este ceva viu in burtica mea. Spaima si bucuria si-au dat mana si am stat o noapte intreaga treaza incercand sa prind miscarile bebelusului.
Iar in saptamanile urmatoare s-a miscat: pe principiul daca mama nu poate stabili legatura, o stabileste copilul, bebelusul s-a impus categoric si mi-a spus raspicat si tare: sunt aici si sunt foarte bine, faci o treaba foarte buna si ai grija de mine.
Si desi a inceput mai greu, comunicarea noastra a functionat perfect. Stiam cand doarme si cand este treaz, cand il deranjeaza ceva si cand se joaca. Pentru asta trebuie ca ai dezvoltate ceva insticte, nu-i asa?
Dupa nastere
Dupa nastere mi-a fost frica sa il vad. Daca nu o sa imi placa de el? Daca nu o sa simt nimic pentru baietelul de-abia nascut?
Tot ce pot sa iti spun este ca toate indoielile mele de pana atunci mi s-au parut absurde (ca sa nu zic stupide). Tineam in brate un bebelus care era mai frumos decat toti ceilalti, care avea trasaturi clare si deosebite, care plangea si gesticula altfel decat toti. Daca este ceea ce se cheama „creier de mama” nu pot sti, dar pot sa stiu cum l-am vazut (de) atunci.
Au urmat sute si sute de nopti nedormite, dar totusi atat de frumoase, in care stiam de ce are nevoie si ce vrea sa imi spuna printr-o simpla apropiere. Am stiut cat timp sa il alaptez, ce sa fac ca sa il linistesc si de cat de multa stimulare avea nevoie, fara sa citesc zeci de carti.
Instinctul, acest dar minunat cu care ne-a inzestrat Dumnezeu va functiona si in cazul tau. Si vei stii sa fii alaturi de el din primele ore pentru toata viata. Mereu alaturi!
