Burtica a început să se arate, iar bebelușul nu mai poate fi doar secretul meu. Oamenii văd, întreabă și își dau, inevitabil, cu părerea.
- Câte luni ani?, sunt întrebată cu entuziasm…
- Aproape 5!
- Serios, 5?! Păi burta mea e mai mare…
-….
Ajung în fața oglinzii și nu pot să nu mă gândesc: nu am mai fost de 3 săptămâni la control, oare bebe o fi bine? Dacă nu s-a mai dezvoltat?
- Și, ai aflat ce e?
- Se pare că fetiță!
- Eh, lasă, să fie sănătoasă!
Oare numai mie mi se pare că acest să fie sănătoasă sună ca o consolare căreia nu îi lipsește decât bătaia de încurajare pe umăr? Poate asta mi-am dorit! Sau poate nu mi-am dorit ceva anume! Iar dacă mi-aș fi dorit ceva anume, dar pe tine nu te-am informat, de ce simți nevoia să mă consolezi? Un copil este o binecuvântare și atât! Băiețel sau fetiță… total neimportant! Este copilul meu și nu l-aș da nici pe 1000 de copii de celălalt gen.
-Și, te-ai hotărât cum vrei să naști?
-Aș vrea natural, dar… îmi încep eu fraza prin care urmează să spun că, probabil, decizia nu îmi va aparține întru totul!
-Natural?! Vrei să te taie?! Mai știu eu pe cineva care… Plus că atunci când am născut eu, cele cu naturala urlau ca…
Sau:
-Și, te-ai hotărât cum vrei să naști?
-Aș vrea prin cezariană, dar…
-Da, dar nașterea naturală e veche de când lumea, așa ne-a lăsat Dumnezeu și sigur nu vei muri din asta! Ar mai urma un LAȘO, apăsat, dar se abține.
Iar lista poate continua ore bune. Cele care sunt deja mămici știu cel mai bine prin ce au trecut timp de aproape 9 luni…
Spun cu mâna pe inimă că, excluzând grijie cu privire la sănătatea mea și a copilului, nimic nu mă sperie mai tare decât răutatea celorlalte mame. Ale mamelor care știu cel mai bine cum trebuie făcut. Ale mamelor convinse să experiența lor și deciziile luate de ele, la momentele respective, au fost cele mai bune din lume.
Și îmi e teamă de ce urmează: de ce privat sau de ce de stat? De ce cu epidurală și nu fără? De ce nu alăptezi, ești egoistă? De ce alăptezi, vrei să-l ții legat de tine o viață? Nu pot să pleci nicăieri așa…
De ce diversificare la 6 luni? De ce nu la 4?
De ce nu i-au apărut dințișorii încă?
De ce nu merge încă?
De ce nu vorbește încă?
-Al meu merge la grădiniță cu program în engleză!
-Aaa, al meu în germană!
-Dar la mine în oraș nu e decât în română…
Nu îmi doresc ca mămicile să nu discute între ele, doar să fie mai empatice. Să își imagineze cum ar arăta lumea dacă toate mamele ar lua aceleași decizii, dacă toți copiii ar crește în același ritm și în aceleași condiții.
E un slogan care mie îmi place tare și care nu are nicio legătură cu lumea mămicilor, ce sună cam așa: Suntem cu toții diferiți, din fericire! Mi se pare esențial să înțelegem acest din fericire, să îl acceptăm și, mai ales, să nu îl uităm atunci când alte mămici iau decizii diferite de ale noastre. Cred că nu este deloc greu să ne împărtășim experiențele cu o atitudine ușor mai umilă și, mai ales, doar atunci când ni se cere asta. O (viitoare) mamă este și așa destul de nesigură de toate schimbările din viața ei, de ce să o derutăm și mai tare? Haideți să fim acel braț cald, acel umăr de nădejde și acea voce caldă de care fiecare dintre noi are nevoie. Copilul este al mamei, așa că alegerile ei sunt doar ale ei și nu trebuie judicate de nimeni altcineva!
► Citește și De ce devenim experţi în tot la vederea unei gravide?
