Uite ca a venit si momentul mult visat. Sunt in concediu. Si stau pe net mai mult decat inainte sa mi se intample asta. Fiindca am redus cele 2 ore in care sontanc-sontanc ma deplasam inspre job. Si minutele placute in care radeam cu fetele.
Pot sa zic ca totul merge ca uns. Numai ca ceilalti se misca si eu stau pe loc. Pentru ceilalti sunt oportunitatile si distractiile si ghionturile prietenesti. Si visele cu privire la ce lucruri fantastice vor mai face in viitor. Si cum soarta lor va fi din ce in ce mai buna. Si o iau la alergat pe langa mine, care iau orice idee si dupa ce o privesc ceva vreme zic – ok, acum nu este momentul. Acum pentru mine fiind numai momentul sa… hm… inca nu m-am lamurit.
Desigur, voi nu o sa intelegeti de ce stau si oftez auzind povestile voastre despre concerte si plimbari prin tara. Sau pe afara. Si o sa continuati sa vorbiti despre vacante minunate, cu rasfaturi de capuccino in piatete cu fantani si porumbei. Sau va veti plange de ce zi ingrozitoare ati avut cand a trebuit sa cunoasteti 100 de oameni noi si sa ajungeti in 14 locuri. Dar ce fantastic ca ati dat peste unii tocmai pe sufletul vostru. Cu care o sa va mai intalniti pentru ca din vorba in vorba ati observat ca va potriviti de minune. Si uite asa, brodati pentru voi un viitor dintr-un prezent pe care il schimbati dupa cum va este pofta.
De ce stau si oftez ascultandu-va, nu o sa prea intelegeti. Nu o sa vi se para nici ca am scapat cine stie ce oportunitati. Nici ca as avea vreun drept sa plang dupa niste banalitati. Cand mie mi se intampla un lucru pe care il patesti o data in viata. Ok, doua. Hai cinci, dar nu mai mult. Si e clar ca daca privesti lucrurile asa, nu eu stau pe loc si lumea se misca. Ci tocmai invers. Eu ma misc cu o viteza ametitoare in timp ce ei, ceilalti, inainteaza dar asemeneni celor care pasesc pe o banda de alergat – mult efort si distanta parcursa 0.
Mi s-a tinut aceasta teorie de cateva ori, cand indrazneam sa ma plang ca mie nimic nu mi se intampla. Si sa traiesc ca si cum as fi sub un capac de sticla, cu multa grija ca sa nu ma sparg. In timp ce de cealalta parte lumea rade, canta si danseaza. Fac pariu ca si voi, cele care cititi aceste randuri, cam tot la fel credeti. Ca sunt ca nemultumitul care nu stie cum sa haleasca tot darul primit si de asta stramba din nas. Dar pe de alta parte…
Daca atunci cand o sa pot si eu sa halesc din nou lucrurile vor fi atat de diferite incat nu voi mai sti care sunt cutitul si furculita cu care se manuiesc. Si tot ceea ce paream eu sa stiu despre lume se va dovedi a fi inutil. Sau ceea ce mi se va da de mancare nu imi va mai placea si eu voi tot saliva la bunataturile trecute? Daca o sa ne miscam si eu si lumea, insa in directii diferite?
